Evanghelia stăruintei
în rugăciune (Matei 15, 21-28)
Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale
Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi ieşind striga,
zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de
demon. El însă nu i-a spusnici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl
rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a
zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă,
răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci
câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care
cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie,
mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în
ceasul acela.
Nimeni nu poate gusta din dulceaţa
binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la
început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.
Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar
mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea
furtunii şi a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii
adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite
de roţi în drum? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă
vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se
duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice
dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor
uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care
le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou,
creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă,
trăieşte.
Viaţa de zi cu zi ne învaţă
stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi
desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor
îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la
sfinţenie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor
descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreodată să
scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai
frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu
este zi în care să nu ni se aducă aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta
nevoie este de perseverenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune,
singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine.
Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de pomenită, e doar o
şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a
înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e
doar o icoană a minunatei stăruinţe pe care trebuie să o avem în a ne
înfrumuseţa şi cultiva inima, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră
lăuntrică, nemuritoare.
Sfânta Scriptură ne învaţă, cu
fiecare pagină, stăruinţa pe tărâmul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi
cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşate pilde de
nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda,
care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era
cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare
şi au sfârşit cu necredinţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât
a celuilalt, pentru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o.
Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a
frânt în două. Dar ce stăruinţă la Avraam în credinţă! Ce stăruinţă la Iacov în
smerenie, la Iosif în castitate, la David în pocăinţă, la dreptul Iov în
răbdare! Ce pildă preaminunată la preacurata Fecioară în feciorie, la dreptul
Iosif în ascultare, la apostoli şi la următorii lui Hristos în dragostea de
Domnul! Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa
e biruitoare şi se încununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată
spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi
şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu? Dar nu
ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruinţa în bine şi să
fii lăsător aduce după sine îndoită osândă. Cine nu a urmat calea aceasta
pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o
urmează va primi bice multe.
Cărarea binelui duce în sus, de aceea
e foarte anevoioasă la început pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau
să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar
nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc
în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: Nimeni care pune mâna pe plug
şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).
Evanghelia de astăzi vorbeşte despre
uimitoarea pildă de stăruinţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre
păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt
credincioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.
Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în
părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele
ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica
mea este rău chinuită de demon. De unde venea Iisus? Din Galileea, din ţinutul
locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se
ducea în ţinuturile locuite de cananeenii coborâtori din Ham, cel blestemat.
Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei
blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel
ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu
şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că
ţineau obiceiurile dinafară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la
milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut
în părţile acestea păgâne.
De ce S-a dus între păgâni de vreme
ce abia mai înainte le poruncise ucenicilor să meargă mai degrabă către oile
cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum
zice înţeleptul Gură-de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă
ucenicilor. Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut
că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei
Sale. A făgăduit că va trimite poporului iudeu pe Mântuitorul şi L-a trimis.
Dar poporul iudeu, prin capii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat
în căile Proniei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea
iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la
alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai
întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis la toate
neamurile (Matei 28, 19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i
ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa păgânilor, ca să-i aducă astfel la
pocăinţă şi la întoarcerea către Dumnezeu. Mai întâi a căutat să facă acest
lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia
iafetiţilor, şi a cărui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare.
Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii,
aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i
întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de
care S-au lepădat.
Priviţi acum la credinţa cea mare a
femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi:
Fiul lui Da vid! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni,
pentru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele învecinate. Auzind
că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După
Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că voia ca nimeni să
nu ştie (Marcu 7, 24). E limpede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine
cât de mare este credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit.
El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. I-a găsit credinţa cea tare a
femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe când poporul care locuia
întru întuneric… şi… în latura umbrei morţii (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A
fost găsit de către cei de care S-a ascuns.
Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului:
“Ai milă de fiica mea”, ci “Ai milă de mine!” Fiica acestei femei era nebună;
era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru
că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama
de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici
se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea
de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea
are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei?
Fără îndoială că nebunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi
prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă.
Nu răsuna dintrînsa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave.
Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut
pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea
nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!
El însă nu i-a spus nici un cuvânt.
Nu obişnuia Hristos să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a
răspuns până şi Satanei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările
nedrepţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe
această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă;
pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună
cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.
Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl
rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a
zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga
femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de
ea. “Slobozeşte-o” poate să însemne fie “dă-i ce cere”, fie “scapă de ea”,
numai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul a răspuns că este
trimis doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel: adică la iudei.
De ce a dat Domnul un răspuns ca
acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi
apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt
copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le
arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă, cum să se
scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii, cum că Dumnezeu are grijă
numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit aşa
Domnul, pe limba iudeilor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de
greşit e acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de
greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea lui de Hristos.
Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvânt ci şi prin pilde vii, luate
din viaţă. De astă dată, în loc de cuvinte a lăsat ca însăşi întâlnirea cu
această femeie să le fie ucenicilor o învăţătură de neuitat. Pentru aceea a şi
trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari
întâmplări. Dar vedeţi cum îşi arată cananeianca nezdruncinata ei credinţă în
Hristos:
Iar ea, venind, s-a închinat Lui,
zicând: Doamne, ajută-mă. Era încredinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute
afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi
vrăjitorii din păgânatatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici
Vindecătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai
înainte să-L vadă. Iar acum, când Îl vedea, creştea întrînsa credinţa în
puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce n¬meni nu putea să facă;
putea să facă orice voia. Cananeianca credea că Hristos poate, şi toată
strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care nimeni altul în întrega lume n-o
putea săvârşi. Deci, văzând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea
însoţitorilor Săi nu o bagă în seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi
şi a strigat: Doamne, ajută-mă!
El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este
bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Cumplit cuvânt! Aici Domnul
nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care
numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântuitorul
voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate
şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra
fariseilor şi cărturarilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că
închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe
cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au
făcut asemenea câinilor, iar cei socotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu.
Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte
adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte
părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba
demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci
neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor
în statui şi lucruri moarte, cu felurite vrăjitorii şi jertfe necurate.
Dar iată ce răspunde această femeie,
mai tare în credinţă şi decât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei
dispreţuiţi: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la
masa stăpânilor lor. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte
dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească
pe iudei stăpâni – cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede înţelesul
cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face înţelept; credinţa
găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Domnul, dragostea pentru copilul ei
o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine
necurat în faţa preacuratului Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă
întrînsul. Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, I-a spus Domnului
sutaşul păgân (Luca 7, 6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie
numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu
poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi
mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se
socotească câini.
Toţi oamenii cu adevărat trezi, care
s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama
cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până
atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici
măcar nu vede trebuinţa de a avea. Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine
nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul
în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia
despre care citim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu
ticăloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic,
mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu
nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, îndură a fi socotită între
câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind,
cerşeşte doar o fărâmitură din pâinea cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel
de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte
milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt
mulţumiţi să le primească.
O, femeie, mare este credinţa ta; fie
ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Abia după ce
lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a
lui Avraam, n-ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi
urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce credinţă
tare are această cananeiancă. Asemeni şi Petru, puţin credinciosul. Şi Toma.
Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare
este credinţa ta? Tuturor le-a spus măcar o dată: O, voi puţin credincioşilor!
Dar numai o dată? Neam necredincios şi îndărătnic! i-a mustrat cândva (Matei 17,
17). De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgânii
necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea
prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în
păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic
bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la
pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, neştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de
neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul
Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri
pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor
lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.
Apostolii au înţeles învăţătura şi
şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat
credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit
prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi
Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea
nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos
între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai
“puţin credincioşi”, ci cu totul lipsiţi de credinţă, un popor stricat. Cred în
orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi
materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De
aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi
ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna
cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să
intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iubitori de sine şi mai legaţi de
pământ decât celelalte popoare. Ei îndepărtează astfel de la Hristos neamurile
care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la
masa împărătească a Iui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi
se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi
americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi
duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va
lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară?
Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi
binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?
Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul
acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia cananeiancă: Să ne
rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm
către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui
Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să
ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru
păcat este aproape – chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi
odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi
odată cu lepădarea neamului evreiesc. Între evrei s-au mântuit cei care, după
dărmarea Ierusalimului, L-au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei
care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat,
şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi
toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi
încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state
decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne
înfricoşăm aşadar, să nu spunem: “Statele şi naţiunile creştine de astăzi vor
fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii”. Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile
ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a
găsit în Sodoma un singur drept – pe Lot – şi pe acela singur l-a salvat, la
nimicirea Sodomei.
Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi
credinţei celei tari a femeii cananeience, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să
avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei
să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu, pentru noi
înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa –
numai credinţa – va întări sufletele noastre şi va scoate de la noi toată frica
şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de
bucurie, de gânduri bune şi de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul
Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile
noastre. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea
cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea fi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu