Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii

Spaṭiul ȋn care trǎim ne impune astǎzi cunoaṣterea unor elemente dintre cele mai diverse. Istoria este ȋn mǎsurǎ sǎ ne explice cele mai vechi antagonisme, redevenite actuale, tradiṭionalele rivalitǎṭi, tardivele ṣi fragilele unitǎṭi sau separǎri istorice ṣi geografice ȋntre diferitele regiuni ale lumii. Din punct de vedere geografic, Europa nu are o identitate proprie, ea apǎrȃnd ȋn istorie la sfȃrṣitul Imperiului Roman de Apus. La rȃndul sǎu, Imperiul Roman nu depǎṣea graniṭele Rinului ṣi ale Dunǎrii; ȋn schimb se ȋntindea chiar peste o parte din Asia ṣi Africa. Europa s-a nǎscut din dislocarea Imperiului Roman, din ȋntȃlnirea dintre popoarele migratoare ṣi creṣtinism, prin convertirea lor. Creṣtinismul constituie cheia istoriei  multor probleme apǎrute ȋn acest spaṭiu.

Dezvoltarea ṣi rǎspȃndirea creṣtinismului au pus ȋn scurt timp problema raportului ȋntre Bisericǎ ṣi ȋmperiu. Cum a reacṭionat puterea ȋn faṭa acestei noi societǎṭi religioase? Pentru a rǎspunde acestei ȋntrebǎri, trebuie remarcat mai ȋntȃi faptul cǎ rǎstignirea lui Iisus, ȋn vremea lui Ponṭiu Pilat , de cǎtre autoritǎṭile iudaice, a marcat pentru primele trei secole istoria acestor relaṭii.

Ȋn primele secole, creṣtinismul era trǎit, mai ȋntȃi ca o victorie cereascǎ a lui Hristos asupra rǎului  din lume. Ȋn perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capǎtǎ o dimensiune specială prin acest gest, Statul, care pȃnǎ acum fusese instrumentul principal al urii diavolului ȋmpotriva Bisericii, se ȋnclinǎ ȋn faṭa lui Hristos. Pentru creṣtini totul s-a schimbat ȋn momentul ȋn care Constantin cel Mare  ṣi succesorii sǎi creṣtini au ales “religia lui Hristos”, iar Crucea a devenit ȋnsemnul Imperiului. A vorbi despre o asemenea personalitate, ȋnscrisǎ ȋn calendarul ortodox pe data de 21 mai este foarte dificil. Mai ȋntȃi cercetarea izvoarelor ṣi a teoriilor lansate despre viaṭa ṣi acṭiunile sale, selectarea biografiilor, unele laudative, altele ostile, a discerne ce poate fi credibil ṣi ce este minciunǎ, a cerceta cu inteligenṭǎ ṣi discernǎmȃnt fiecare izvor, toate acestea sunt o parte din provocǎrile celui care cerceteazǎ ṣi doreşte sǎ analizeze cu obiectivitate  epoca lui Constantin cel Mare.

Avȃnd ȋn vedere ȋntreaga sa activitate ȋn favoarea creṣtinilor, Biserica Ortodoxǎ ȋl cinsteṣte pe Constantin cel Mare (numit astfel prima data de istoricul pǎgȃn Proxagoras din Atena)[1]  ca sfȃnt “ȋntocmai cu apostolii”, cǎci, prin ȋntreaga sa activitate, ȋmpreunǎ cu mama sa Elena, a contribuit la rǎspȃndirea credinṭei apostolilor ȋn ȋntreaga lume. Prin recunoaṣterea ca sfȃnt a ȋmpǎratului Constantin cel Mare, dimpreunǎ cu mama sa Elena, Biserica  Ortodoxǎ nu consideră cǎ acest ȋmpǎrat ar fi fost lipsit de pǎcate, cǎci ‘’pe pǎmȃnt nu este nici un om fǎrǎ prihanǎ, care sǎ facǎ binele fǎrǎ sǎ pǎcǎtuiascǎ” (Ecclesiast 7, 20), iar ”dacǎ zicem cǎ nu avem pǎcat, ne ȋnṣelǎm singuri ṣi adevǎrul nu este ȋn noi” (Ioan 1,8). Nu lipsa de pǎcat l-a fǎcut pe Constantin sfȃnt, precum ṣi pe mama sa Elena, ci faptul cǎ aceṣtia s-au cǎit de pǎcatele lor ṣi au dobȃndit iertare de la Dumnezeu, fiind primiṭi de Tatǎl cresc ȋn ceata  sfinṭilor.

Ȋn Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ, schimbarea politicii religioase a Imperiului Roman faṭǎ de creṣtini , care a avut loc ȋn anul 313, constituie obiectul unor cercetǎri ṣi discuṭii pe tot parcursul anului 2013, an declarat de Sfȃntul Sinod al Bisricii Ortodoxe Romȃne ca “Anul omagial al Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena la ȋmplinirea a 1700  de ani de la Edictul de toleranṭǎ religioasǎ de la Milano (313)”.[2]

1.      Importanṭa Sfinṭilor Impǎraṭi Constantin ṣi Elena pentru viaṭa ṣi activitatea  Bisericii

1.1.Dezvoltarea vieṭii liturgice, a artei ṣi arhitecturii creṣtine.

Venirea la conducerea Imperiului Roman a Sfinṭilor Impǎraṭi Constantin ṣi Elena, la

ȋnceputul secolului al IV-lea (306), a ȋnsemnat pentru Bisericǎ ȋnceputul unei perioade de dezvoltare ṣi de ȋnflorire. Prin Edictul de la Milano (313), religia creṣtinǎ devenea licitǎ, adicǎ permisǎ sau toleratǎ, ca apoi sǎ fie declaratǎ religie dominantǎ, ocrotitǎ ṣi favorizatǎ oficial de cǎtre Stat, ca religie preferatǎ a marii majoritǎṭi a locuitorilor Imperiului Roman. Libertatea de conṣtiintǎ ṣi, mai ales,  libertatea religioasǎ ṣi de cult, au adus dupǎ sine o mare dezvoltare ṣi ȋnflorire a vieṭii liturgice. Cultul divin cunoaṣte o evoluṭie necunoscutǎ pȃnǎ atunci, iese afarǎ din catacombe ṣi devine din ce ȋn ce mai mǎreṭ, fastuos ṣi strǎlucit, se desfǎṣoarǎ ȋn mod liber, ȋn locaṣuri impresionante, pe mǎsura frumuseṭii ṣi a strǎluciri noii religii, care ieṣise victorioasǎ din multele ṣi ȋndelungatele lupte ṣi grele suferinṭe prin care a trecut ȋn perioada persecuṭiilor. Gǎsind ȋn cei doi suverani, Constantin ṣi Elena, maica sa, apǎrǎtori ṣi susṭinǎtori puternici ai religiei creṣtine, viaṭa liturgicǎ sau de cult, se dezvoltǎ sub toate aspectele.

           

·         Zidirea de noi locasuri de cult

Pentru desfǎṣurarea vieṭii liturgice, a cultului divin, ȋn special, e nevoie ȋn primul rȃnd, de locaṣuri de cult. Acestea fuseserǎ dǎrȃmate cu furie de cǎtre persecutori ṣi erau insuficiente ṣi neȋncǎpǎtoare.

Locaṣurile de cult ce supravieṭuiserǎ prigoanelor erau puṭine, mici si modeste; nu mai puteau satisface nevoile cultice ale credincioṣilor, la cǎror numǎr ceṣtea simṭitor. Unele dintre aceste locaṣuri se modificǎ pentru a devini mai ȋncǎpǎtoare, se mǎresc ṣi se adapteazǎ noilor cerinṭe. existǎ ṣi situaṭii ȋn care temple pǎgȃne ṣi sinagogi ale iudeilor sunt modificate, transformate ṣi adaptate la nevoile de cult ale creṣtinilor. Din aceastǎ categorie putem aminti: templul Afroditei din Ancira, ȋn Asia Micǎ; Pantheonul din Atena, transformat ȋn bisericǎ ȋnchinatǎ Sfintei Fecioare; templul lui Baal sin Cavesus, ȋn Siria; o sinagogǎ din Tipasa, ȋn nordul Africii.[3] Dar aceste ȋncercǎri de a satisface nevoia de locaṣuri de cult nu erau suficiente. Era nevoie de biserici noi multe ṣi ȋncǎpǎtoare, ȋn care sǎ poatǎ intra un numǎr mare de credincioṣi ṣi, ȋn al doilea rȃnd, sǎ fie astfel constuite ṣi ȋmpodobite pentru a satisface gustul ṣi pretenṭiile estetice ale celor convertiṭi la noua religie, provenind din lumea rafinatǎ greco-romanǎ şi elenisticǎ. De aceea, ȋn arta construcṭiei de acum ȋnainte, Biserica ȋncepe sǎ foloseascǎ pentru acestea tot ce se realizase mai valoros ȋn arhitecturǎ, picturǎ ṣi sculpturǎ, dar adaptȃndu-se la duhul ṣi exigenṭele cultului creṣtin. Se ȋncepe astfel o activitate susṭinutǎ de construcṭie a unor locaṣuri de cult creṣtine, pentru care se pun la dispoziṭie resursele imperiului, priceperea, tehnica, ṣi arta lumii vechi ṣi puterea credinṭei celei noi.[4] Ȋn toate centrele importante ale lumii creṣtine din secolele al IV-lea ṣi al V-lea, se ȋnalṭǎ noi locaṣuri de cult care mai de care mai frumoase ṣi mai mǎreṭe, prin mǎiestria construcṭiei, prin dimensiunile, bogǎṭia, luxul ṣi strǎlucirea lor, punȃndu-se bazele unui stil ṣi al unei noi arte creṣtine.

Exemplul cel mai strǎlucit ȋn aceastǎ privinṭǎ ȋl dǎ chiar ȋmpǎratul Constantin cel Mare, secundat de mama sa, Elena, care iniṭiazǎ ṣi patroneazǎ construcṭia unor minunate ṣi vestite biserici ȋn centre importante ale Imperiului Roman – Constantinopol, Ierusalim, Roma ṣi Betleem – ori ȋn alte locuri din Ṭara Sfȃntǎ legate de viaṭa ṣi activitatea Mȃntuitorului, a Maicii Domnului ṣi a Sfinṭilor Apostoli.[5]

Activitatea Sfȃntului Ȋmpǎrat Constantin cel Mare ȋnchinatǎ locaṣurilor de cult poate fi structuratǎ ȋn douǎ pǎrṭi: 1) repararea, ȋnzestrarea ṣi ȋnfrumuseṭarea vechilor locaṣuri de cult; 2) construirea noilor locaṣuri de cult aproape ȋn ȋntreg Imperiul. Aṣa cum mǎrturiseṣte istoricul Eusebiu de Cezareea, “El, <ȋmpǎratul> ȋntrebuinṭa sume considerabile sau pentru a mǎri biserici sau pentru a le ȋnfrumuseṭa ṣi a le ȋmpodobi.”[6] De asemenea, “el <Constantin cel Mare> a restituit bisericilor ceea ce fusese uzurpat de la ele, fie case, pǎmȃnturi sau alte moṣteniri cu toate dependinṭele”[7], ca ṣi oratoriile ṣi cimitirele: “Cine ar putea a se ȋndoi dacǎ locurile ce au fost consacrate prin relicvele martirilor ṣi care pǎstreazǎ amintirea preṭioasǎ a morṭilor aparṭin Bisericii? Cine ar pune piedici ȋn a se dispune ca ele sǎ fie restituite? Nu s-ar putea face nimic mai plǎcut lui Dumnezeu, nici mai folositor pentru sine, decȃt a avea grijǎ ca bunurile ce au fost rǎpite Bisericii de cǎtre niṣte sceleraṭi, sub pretext foarte nedrepte, ṣi sa fie ȋnapoiate fǎrǎ nici o ȋntȃrziere.[8] (…) El exercita cu deosebire bunǎvoinṭa sa pentru biserici, dȃndu-le cȃteodatǎ pǎmȃnturi ṣi cȃteodatǎ venituri pentru hrana vǎduvelor ṣi ale orfanilor. El avea grijǎ de a ȋmbrǎca pe sǎraci ṣi cinstea ȋn mod deosebit pe cei ce se consacraserǎ ȋn slujirea lui Dumnezeu. El avea respect deosebit pentru adunarea fecioarelor ce hotǎrȃserǎ a pǎzi toatǎ viaṭa lor virginitatea lor ṣi nu ȋndoia nicidecum cǎ trupurile lor nu ar fi temple unde locuia Duhul Sfȃnt”[9]

Iatǎ cupinsǎ ȋn cȃteva cuvinte opera socială desfǎṣuratǎ de Bisericǎ, la ȋnceputul secolului al  IV-lea, cu ajutorul Sfȃntului Ȋmpǎrat Constantin.

Cȃt priveṣte partea a doua, referitoare la construirea de noi biserici, aceasta este de-a dreptul impresionantǎ. Atȃt la repararea bisericilor, cȃt mai ales la lucrarea de ȋnǎlṭare a noilor locaṣuri de cult, ȋmpǎratul Constanṭin a angajat toatǎ familia, pe mama sa Elena, pe soṭia sa Justa, pe sora sa, Anastasia, ṣi pe fiica sa, Constantina, care dǎdeau episcopilor ȋndemnuri ṣi mijloace materiale ca sǎ repare bisericile vechi ṣi sǎ ridice altele noi mai mari[10]. Aṣa de exemplu, Sfȃntul Constantin cel Mare publicǎ o lege prin care ordona “sǎ se zideascǎ biserici mai spaṭioase ṣi mai ȋntinse ca mai ȋnainte ca ṣi cum ar fi fost asigurat cǎ toate persoanele vor renunṭa la rǎtǎcirile ṣi exagerǎrile pǎgȃnismului, pentru a se supune cu umilinṭǎ slujirii Creatorului lor. … Era ordonatǎ prin aceeaṣi lege, sǎ se ia din tezaurul ȋmpǎrǎtesc tot ce ar fi necesar pentru ȋndeplinirea acestui scop atȃt de lǎudabil ṣi sǎ nu se cruṭe nici o cheltuialǎ”[11].

Astfel Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare a socotit cǎ “este de datoria sa sǎ facǎ pe locul unde Mȃntuitorul a ȋnviat, ȋn Ierusalim, locul cel mai celebru ṣi mai venerat din toatǎ lumea, ṣi pentru acest scop el ordonǎ, printr-o miṣcare a Duhului lui Dumnezeu, ca sǎ ridice acolo o bisericǎ”[12]. Mai ȋntȃi el a ȋmpodobit mormȃntul Mȃntuitorului cu marmurǎ ṣi piatrǎ preṭioasǎ, pentru a-l face cel mai mǎreṭ ṣi mai strǎlucit de sub soare, ȋnlǎturȃnd toate formele idolatre ce ȋncepuserǎ a fi cultivate acolo. Apoi, el dǎdu un ordin pentru a se zidi o mǎreaṭǎ bisericǎ aproape de locul unde era Sfȃntul Mormȃnt ṣi ordonǎ guvernatorilor de provincii sǎ procure sumele de care avea nevoie pentru acest scop.[13]  Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare mǎrturisea cǎ ”nu are dorinṭǎ mai mare decȃt a ȋnfrumuseṭa, prin mǎreṭe ziduri, acest loc care, fiind deja sfȃnt, a fost sfinṭit prin semnele patimilor Mȃntuitorului”[14]. Aceste zidiri ṣi edificii erau proiectate sǎ ȋntreacǎ, ȋn mǎrime ṣi frumuseṭe, tot ce era frumos ṣi mare ȋn restul lumii. Biserica ȋnǎlṭatǎ de   Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare era impresionantǎ. Numitǎ ṣi noul Ierusalim, faṭǎ de cel vechi, care fusese dǎrȃmat, construitǎ ȋn latura opusǎ mormȃntului Mȃntuitorului,  spre rǎsǎrit era “o lucrare admirabilǎ pentru ȋnǎlṭimea ei, lungimea ṣi lǎṭimea ei. Interiorul era ȋmbrǎcat ȋn marmurǎ de diferite culori, iar exteriorul ȋmpodobit cu pietre atȃt de strǎlucitoare ṣi atȃt de bine lipite, ȋncȃt ele nu cedau deloc marmurei ȋn frumuseṭe; culmea fu acoperitǎ cu plumb, pentru a rezista mai lesne ploilor de iarnǎ. Interiorul fu ȋmbrǎcat cu scȃnduri, iar plafonul acoperit cu aur, care rǎsfrȃngea o minunatǎ strǎlucire ȋn toatǎ biserica”.[15]

Biserica avea douǎ galerii, una joasǎ ṣi una ȋnaltǎ de aceeaṣi lungime ca ṣi biserica, avȃnd interiorul acoperiṣului ȋmbrǎcat cu scȃnduri ṣi aurit ca restul. Porṭile bisericii erau susṭinute de coloane ȋnalte, sprjinite pe baze pǎtrate, ȋmpodobite cu ornamente. Toate trei erau spre rǎsǎrit. În afara porṭilor era un semicerc ȋnconjurat de douǎsprezece corone ȋn cinstea celor doisprezece Sfinṭi Apostoli. Coloanele aveau sus capiteluri ornate cu vase mari de argint. Afarǎ se afla un atrium cu galerii pe ambele pǎrṭi. Biserica era consideratǎ monumentul ȋnvierii mǎreṭe a Mȃntuitorului ṣi a fost ȋnfrumuseṭatǎ cu daruri de aur, argint ṣi pietre preṭioase.[16]

Mutarea capitalei Imperiului la Constantinopol a determinat împodobirea acesteia cu o seamǎ de monumente creṣtine ȋntre care ṣi bisericile. El a zidit ȋn oraṣul cǎruia i-a dat numele o seamǎ de capele ṣi oratorii, atȃt pentru a onora memoria martirilor, cȃt ṣi pentru a pune cetatea sub protecṭia Dumnezeului martirilor. De asemenea, Ȋmpǎratul Constantin cel Mare a zidit ȋn Constantinopol o bisericǎ ȋn onoarea Sfinṭilor Apostoli, unde a fost ṣi ȋnmormȃntat.

Aceastǎ bisericǎ era ziditǎ ȋn mijlocul unei mari pieṭe, ȋn ale cǎrei patru pǎrti erau galerii. Erau acolo bǎi ṣi case pentru locuinṭa slujitorilor bisericii, care erau de o ȋntindere egalǎ cu a galeriilor. Biserica celor doisprezece Apostoli a servit apoi ca necropolǎ ȋmpǎrǎteascǎ.

Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare nu s-a interesat numai de capitala Imperiului, ci ṣi de alte pǎrṭi ale lui. El a ȋnfrumuseṭat cu mai multe biserici principalele cetǎṭi ale fiecǎrei provincii.  Astfel ”el a zidit o bisericǎ foarte mǎreaṭǎ ṣi foarte frumoasǎ ȋn capitala Bitiniei, adicǎ ȋn Nicomidia, ṣi a ȋnǎlṭat acolo trofeul victoriei pe care o cȃṣtigase asupra inamicilor lui Dumnezeu. De asemenea el a zidit o bisericǎ considerabilǎ prin mǎrimea, prin ȋnălṭimea ṣi prin frumuseṭea sa ȋn celebra cetate a Antiohiei, metropola Orientului. Ea avea opt laturi ṣi era ȋmpodobitǎ de o mulṭime de ziduri atȃt de ȋnalte, precum ṣi joase. Ar fi greu sǎ se descrie varietatea  ornamentelor de aur, de aramǎ ṣi de alte materii preṭiose  care strǎluceau din toate pǎrṭile.”[17]

Ȋn afarǎ de Ierusalim ṣi alte localitǎṭi din Ṭara Sfȃntǎ, Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin a construit o bisericǎ la Mamvri, unde Sfȃnta Treime s-a arǎtat lui Avraam ṣi Sarei, oameni de o unicǎ pietate, la stejarul din localitate, unde sfinṭii creṣtini sǎ se poatǎ aduna.

Tot ȋmpǎratul Constantin cel Mare a zidit cȃte o bisericǎ mǎreaṭǎ ȋn Heliopolis ṣi Tir din provincia Fenicia.[18]

Ȋn toatǎ activitatea de zidire a bisericilor, Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare a fost secondat de pioasa lui mamǎ. Ei i se atribuie, pe lȃngǎ descoperirea lemnului Sfintei Cruci, ṣi zidirea a douǎ biserici: una lȃngǎ peṣtera din Betleem, ȋn care s-a nǎscut Mȃntuitorul, ṣi alta pe Muntele Mǎslinilor, de unde Mȃntuitorul  S-a ȋnǎlṭat la cer. Erau locuri unde se ȋntȃmplaserǎ lucruri minunate ṣi care se cuveneau  a fi marcate printr-un locaṣ de cult. Sfȃntul Ȋmpǎrat Constantin cel Mare  ȋnsǎ face ṣi din palatal sǎu o adevǎratǎ bisericǎ. Prin viaṭa sa, dǎdea un exemplu de devoṭiune.  Sfȃnta Scripturǎ era mereu ȋn mȃinile lui , meditȃnd la adevǎrurile sfinte cuprinse ȋn ea. Dupǎ meditaṭie  el fǎcea rugǎciuni publice cu toatǎ curtea sa.[19] Mai mult el a aṣezat pe plafonul celei mai frumoase camere din palatul sǎu un mare tablou al crucii, ȋmbogǎṭit cu aur ṣi pietre preṭioase.

Bisericile zidite ȋn timpul domniei Sfȃntului Ȋmpǎrat Constantin cel Mare ṣi a mamei sale, Elena, sunt realizǎri mǎreṭe, de plan rectangular, pǎtrat, cruciform, poligonal ṣi rotund, care au contribuit mult la dezvoltarea cultului ṣi la sǎvȃrṣirea lui ȋn condiṭii optime.[20] Aceastǎ activitate de construire a locaṣurilor de cult a continuat ṣi ȋn secolele urmǎtoare, ȋn vremea lui Teodosie I, Arcadiu ṣi Justinian, formȃndu-se stilul propriu arhitectonic al Rǎsǎritului creṣtin – stilul bizantin.

·         Cultul creștin și pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare.

 De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost promotori şi sprijinitori ai pelerinajului creştin. Este binecunoscut pelerinajul împărătesei Elena la Ierusalim, în anul 326, pentru a căuta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. După ce a aflat Sfînta Cruce, ea a încredinţat-o Episcopului Macarie al Ierusalimului, iar o parte din lemn a fost trimisă la Constantinopol. Împăratul Constantin cel Mare a efectuat un pelerinaj pentru a participa la sfinţirea Bisericii “Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, în anul 330, şi apoi un alt pelerinaj pentru a participa la sfinţirea “Bisericii Învierii” din Ierusalim, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfînta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci, în anul 326. Sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie înscrisă în calendar pînă în zilele noastre.

Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii este covîrşitoare. Ei sunt apărători ai libertăţii creştinilor, ai unităţii Bisericii, ctitori de cetăţi creştine şi lăcaşuri sfinte, apărători ai demnităţii umane şi ajutători ai săracilor. Sfînta Elena este model pentru viaţa creştină a mamelor, învăţătoare a credinţei creştine în familie şi în societate, unind înţelepciunea cu evlavia şi credinţa cu dărnicia.

Mama împăratului, Sfânta Elena, se ocupă de organizarea operelor de binefacere şi de împodobirea lăcaşurilor sfinte. Îndeosebi, merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru descoperirea lemnului Sfintei Cruci şi a mormântului Domnului; încurajată de buna reuşită, continuă această căutare şi la Betleem, unde identifică locul naşterii lui Iisus, iar pe Muntele Măslinilor, locul unde s-a înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţate bazilici rămase celebre. După trei secole de suferinţe şi sacrificii, lumea creştină trăieşte o primăvară a vieţii spirituale şi materiale, pentru care aduce mulţumire lui Dumnezeu şi laudă Sfintei Elena şi fiului ei, Constantin, pe care îl numeşte „cel întocmai ca Apostolii”. Biserica romano-catolică consideră că la Roma, în Piaţa San Giovanni în Lateran, Papa Sixt al V-lea a instalat, la intrarea în capela papală, Scara Sfântă, pe care tradiţia o respectă ca fiind scara pe care Mântuitorul a urcat la judecată în palatul lui Pilat din Pont. Ea este formată din 28 de trepte pe care Sfânta Elena le-a adus piatră cu piatră din Ierusalim şi le-a reconstituit în Cetatea Eternă. De secole şi secole, pelerinii o urcă în genunchi, în semn de adâncă veneraţie.

Ȋn perioada de domnie a Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, iau un mare avȃnt pelerinajele la Locurile Sfinte din Palestina sau la mormintele martirilor ṣi mucenicilor creṣtini al cǎror cult local era foarte dezvoltat, cum erau, de exemplu, mormȃntul Sfȃntului Apostol ṣi Evanghelist Ioan, la Efes, al Sfȃntului Dimitrie Izvorȃtorul de Mir, la Tesalonic, al Sfȃntului Mina ȋn Egipt la Abu Mena, ṣi alṭii.

1.2.Educaṭia ṣi familia creṣtinǎ; virtuṭile creṣtine ale Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena; educaṭia ceṣtinǎ a copiilor, sprijinirea bisericii ca factor de educaṭie creṣtinǎ

Toate minunatele realizǎri ṣi ȋmpliniri din domeniul vieṭii liturgice, ca ṣi din celelalte sectoare ale vieṭii bisericeṣti, au dat, cu adevǎrat, secolului pe care ȋl inaugura domnia Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi  Constantin ṣi Elena numele de “secolul de aur al Bisericii creṣtine”.[21] Ele au fost posibile ȋntrucȃt  cei care le-au plǎnuit ṣi ȋnfǎptuit,  Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, mama sa, au fost cu adevǎrat oameni dedicaṭi Bisericii ṣi slujirii ei. Iatǎ  cum ȋi  caracterizeazǎ Istoricul Eusebiu de Cezareea: “Acest pios Principe <Constantin>, fiind foarte instruit ȋn  tainele ȋnvǎṭǎturii noastre, se ȋnchidea la oarecare orǎ ȋn fiecare zi ȋn cabinetul sǎu, pentru a se prosterna ȋnaintea lui Dumnezeu ṣi a-I cere foarte umilit cele ce-i erau necesare. El aduna, ȋn zilele de sǎrbǎtoare, toate puterile trupului ṣi ale sufletului sǎu pentru a se deda exerciṭiilor pietǎṭii cu o ardoare nouǎ ṣi dǎdea exemplu prin aceasta celorlalṭi, ca ṣi cum ar fi fost Pǎstorul ṣi Episcopul lor. Ȋn ajunul zilei ce precede sǎrbǎtoarea, el ordona a aprinde ȋn toatǎ cetatea o atȃt de mare cantitate de fǎclii ṣi de candele, ȋncȃt noaptea, ȋn care credincioṣii fǎceau priveghere pentru a se ruga, era mai luminoasǎ decȃt ȋnsǎṣi ziua. Cum ȋncepeau a se ivi zorile, el fǎcea milostenie la supuṣii sǎi, pentru a imita largheṭea cu care Domnul rǎspȃndeṣte lumina Sa”[22].

Cȃt despre Sfȃnta Ȋmpǎrǎteasǎ Elena, acelaṣi istoric scrie: “Osȃrdia cu care ea exercita lucrǎrile de caritate n-o ȋmpiedica sǎ ȋndeplineascǎ foarte exact datoriile pietǎṭii sale cǎtre Dumnezeu. Ea mergea necontenit la biserici, le ȋmpodobea cu felurite ornamente ṣi nu trecea cu vederea cea mai micǎ capelǎ din oraṣele mici. Era un lucru minunat sǎ o vezi ȋn mijlocul poporului cu o hainǎ simplǎ ṣi modestǎ la toate manifestǎrile creṣtine”.[23]

            “Nǎscut pentru binele Statului”[24], cum ȋl proclamǎ numeroase inscripṭii, Constantin ia pentru Bisericǎ mǎsuri cu totul noi; ȋi cheamǎ la curte pe Ossius de Cordoba ṣi pe Lactaṭiu, un cunoscut scriitor creṣtin, ca sǎ fie perceptorul copiilor sǎi ṣi sǎ-i educe ȋn spiritul credinṭei creṣtine.

            Împăratul Constantin cel mare a manifestat şi o grijă deosebită pentru familie. Aproximativ  80 dintre cele 361 de legi păstrate priveau viaţa de familie: căsătoria, concubinajul, celibatul, dreptul la succesiune, vânzarea de copii etc.[25] Analiza lor ne arată grija pentru moralitate şi menţinerea ierarhiei sociale, în special în privinţa distincţiei între oamenii liberi şi sclavi. Astfel, o lege din 326 sancţiona căsătoria dintre o femeie liberă şi sclavul ei chiar cu pedeapsa capitală, alte legi condamnau adulterul denunţat de membrii familiei. O prevedere legală nedatată invita la căsătorie pe toţi cei care trăiau în concubinaj, copiii rezultaţi dintr-o astfel de legătură devenind legitimi în noile condiţii. În caz contrar, moştenirea nu era recunoscută. De asemenea, legislaţia constantiniană ne arată clar că unele iniţiative au fost luate sub influenţa religiei creştine: suprimarea pedepsei cu moartea prin crucificare, interzicerea căsătoriilor nepermise, eliminarea legilor cu privire la celibat şi la cei fără copii sau văduvi, prejudiciabile pentru cei ce alegeau să  trăiască în feciorie, eliberarea sclavilor în biserici, audienţa episcopală etc.. Există o legătură între aceste legi şi îndemnurile Sfântului Apostol Pavel; se poate face o paralelă între prevederile cu privire la ziua de dumninică, inscripţiile care-l declară pe Constantin ca “întemeietor al zilei de odihnă” sau monede cu înscrisul “fericita linişte” din această perioadă şi textul paulin de la 1 Timotei 2,2: “pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi bunacuviinţă”.

                O lege din 329, adresată prefectului pretoriului din Orient întărea noua atitudine a împăratului, înterzicând, încă o dată, accesul în cler cetăţenilor cu origini păgâne. Aceeaşi lege  prevedea ca cei săraci să fie ajutaţi de Biserică, aluzie clară la misunea filantropică şi publică pe care trebuia să le împlinească. Împăratul acorda clerului privilegii, îl scutea de anumite sarcini, îi acorda un loc important în societate, dar îi recunoştea şi funcţia de asistenţă socială. În cadrul unei decăderi morale accentuate şi a unei sărăcii materiale generalizate, creştinismul a apărut ca o adevărată rază de lumină. Toate forţele de care dispunea Biserica  la aceea vreme, bani şi oameni, au fost puse, în contextul unei legislaţii favorabile, în slujba transformării sufletelor şi vindecării rănilor sociale. Intervenţiile Bisericii le putem clasifica în trei mari categorii: intervenţii individuale, aparţinând unor personalităţi creştine de mare anvergură, activitatea unor organizaţii cu caracter exclusiv social şi decrete imperiale. Pe lângă legea din 329, Constantin cel Mare a încercat să îndrepte grava inegalitate socială din Imperiu şi prin măsuri care urmăreau: egalizarea sistemului de percepere a impozitelor din provincii cu cel din capitală, obligaţia muncii prin organizarea corporaţiilor profesionale, distribuirea de pâine la săraci, impunerea unor preţuri fixe pentru produsele de bază.[26]

            Toate erau doar un început, pentru că nu puteau adduce o vindecare reală pentru toate rănile sociale din acea vreme. Această sarcină a revenit însă Bisericii creştine, care, prin intervenţii individuale ale membrilor ei de excepţie şi prin organizarea de orfelinate, case ale văduvelor, etc. a reuşit să stabilească un mod concret de asistenţă social.

1.3.Apărarea demnităţii umane prin legi şi opera de caritate.

În privinţa legislaţiei, Împăratul Constantin se apopie cel mai mult de Galienus, care a oprit persecuţia. Împăratul legiferează în cele  două calităţi ale sale: pontifex maximus şi “episcope al celor dinafară”. În favoarea creştinilor cărora le acordă libertate, Constantin merge mai departe decât Gaineus şi chiar Maxenţiu. El promulgă o legislaţie care reglează relaţiile dintre Biserică şi puterea politică, privilegiind pe cei care asigură sericiul misiunii.[27]

            Niciodată o religie nu a beneficiat de un asemenea arsenal legislative, coherent şi structurat, destinat să uşureze răspăndirea credinţei şi să asigure unitatea Bisericii. Folosirea termenilor “ecclsia” şi “clericus” ilustrează, în acelaşi timp, influenţa creştinismului asupra culturii juridice, sau cel putin asupra limbajului.

            “Născut pentru binele Statului”, cum îl proclamă numeroase inscripţii, Constantin a emis un număr mare de legi, care, din nefericire, se păstrează numai parţial, cu preponderenţă cele după anul 312. Codex Theodosianus, Codex Justinianus şi Digeste, transmit 361, dintre care: 10 rescripte către personae particulare, 274 de scrisori către înalţi funcţionari, către comunităţi şi adunări provinciale, 39 de edicte, 3 decizii ale Senatului la iniţiativa împăratului, 35 de scrisori având caracter normativ adresate episcopilor şi comunităţilor creştine.[28]

            În privinţa problemelor religioase, împăratul intervine până la sfârşitul vieţii sale prin scrisori şi edicte, dintre care 16 privesc problema donatistă din Africa de Nord şi 37 sunt adresate orientalilor, fiind citate textual sau menţionate în diferite lucrari ale epocii sale[29]. Nu vom găsi în textile legislative credinţa secretarilor săi, ci chiar personalitatea împăratului, conştient de misiunea şi rolul său.

            Legislaţia lui Constantin vizează aspecte din societatea romano-bizantină a timpului său, dar se vede o umanizare a întelegerii acestora, mai ales după anul 324 d. Hr. Unele legi privesc aspect religioase: libertatea acordată creştinilor, restituirea proprietăţilor, dar, mai ales, finanţarea bisericilor şi a unor acţiuni caritabile aflate sub patronajul creştin; aordarea de imunităţi şi privilegii clerului, în scopul de a fi degrevaţi de sarcinle şi obligaţiile civile ale cetăţilor  şi a se dedica cu totul activităţilor cerute de Biserică. Nu s-a mulţumit doar a restitui bunurile Bisericii, ci a şi acordat subvenţii din visteria imperial.

            De asemenea o serie de legi vizează aspecte specific ale cultelor păgâne sau ale comunităţilor mzaice. Sunt cunoscute o serie de edicte împotriva ereticilor şi păgânilor, mai ales după anul 324.

            Unele legi privesc aspect moral-sociale: celibatul, familia, relaţiile dintre soţi, dintre părinti şi copii, situaţia copiilor liberi sau sclavi, a copiilor abandonaţi pedepse pentru omucidere şi patricid. Un loc aparte îl au decretele care vizează relaţiile interumane: situaţia sclavilor şi posibilitatea eliberării acestora prin Biserică sau interzicerea delaţiunilor.

            Cu totul neobişnuit pentru aceea vreme, împăratul legiferează în domeniul asistenţei sociale, în privinţa situaţiei săracilor, a văduvelor, a orfanilor, a copiilor abandonaţi, a deţinuţilor. Din analiza textelor edictelor se observă că, începând cu anul 324, în cea mai mare parte, pedepsele se îndulcesc, eliminându-se condamnările la luptă în arenele gladiatorilor, răstignirile pe cruce şi stigmatizarea feţei condamnatului.

            În privinţa delatorilor, legislaţia a fost foarte dură, aşa cum reiese din edictele publicate după înfrângerea lui Maxenţiu, într-un context în care mulţi trepăduşi mişunau în jurul învingătorului. Ea  se va îndulci cu timpul. Astfel, un edict din 1 decembrie 312, întărit ulterior la 18 ianuarie 313, prevede ca delatorului care nu probează acuzaţiile i se va tăia limba şi, poi, va fi decapitat. Ulterior la 29 martie 319, un edict prevede că delatorul va fi vervetat, şi dacă nu poate dovedi acuzaţiile va fi biciuit.[30]

            Viziunea lui Constantin privind promulgarea edictelor de anulare a celibatului impus de Octavian Augustus, implicit a efectelor aduse de veche legislaţie nu a fost aceea de a se diminua prin acest mod de viaţă natalitatea, cum considera înaintaşul său, ci de a se acorda clerului şi credincioşilor creştini posibilitatea practicării abstinenţei. Acesta deoarece alte edicte ale sale vădesc  o prfundă grijă pentru copii şi, mai ales, pentru copiii abandonaţi. În acest caz este elocvent edictul din 31 ianuarie 320.

            Legile care protejează familia şi căsătoria arată uneori un spirit nou al sistemului legislativ. Deoarece împăratul considera căsătoria sfântă, pedeapsa pentru adultery era dură, după cum reiese din legislaţia  din primii săi ani de domnie. La 3 noiembrie 313, un edict prevede că sentinţa contra celor acuzaţii de adulter se va pronunţa după dovedirea crimei. Printr-o lege din anul 331 care protejează sfinţenia căsătoriei, decide că acuzaţia de adulter nu poate fi adusă decât de soţ sau de un apropiat, precizând totuşi că iertarea este posibilă.

            Dispozitiile imperiale, încă de la 1 aprilie 314, menţin regulile sociale prohibind căsătovria cu un sclav, caz in care femeia liberă pierde libertatea şi copiii rezultaţi din căsătorie devin ei înşişi sclavi. De asemenea, soţului, pe durata căsătoriei i se interzice să întreţină o concubină în acelaşi cămin cu soţia. De asemenea, legislaţia imperial a vut intenţia de a proteja logodna pentru a opri rupture şi în replică, dă dreptul logodnicei de a pleca cu darul primit.

            O decizie importantă privind convieţuirea în familie şi respectul faţă de părinţi , fraţi şi rude, este pedeapsa foarte aspră a patricidului prin edictul din 16 noiembrie 318. Vinovatul este pedepsit după legile vechi, închis într-un sac plin cu şerpi şi arucat în mare.[31]

            Oricum  împăratul era permanent preocupat de situaţia copiilor, chiar şi a celor din familiile înstărite, dovadă  fiind o serie de edicte care prevedeau protecţia copiilor orfani spre a nu fi înşelaţi de către tutori. Cpilul dezmoştemit fără motiv puta ataca testamentul părinţilor săi. Protecţia faţă de copii reiese şi din textul edictului din 1 august 315, prin care se decretează că răpirea unui copil de sclav sau de libert se pedepseşte prin aruncarea în gropile cu animale, dacă răpitorul este un cetăţean al imperiului, acesta era condamnat la lupte în arenele gladiatorilor.

             De asemenea, copiii minori nu puteau fi acuzaţi în procese înainte de majorat, nu puteau fi abuzaţi de tutori, abuzatorilor li se confisca averea sau erau exilaţi. Două edicte din anul 329, 21 iulie şi 18 august, dau posibilitatea părinţilor care şi-au vândut copiii determinaţi de sărăcie sau alte nevoi să îi răscumpere. Peste şase luni, hotărăşte ca cei care obţinuseră cstodia acestor copii şi-I cresc sa nu-i mai poată pierde, atunci când părinţii sau stăpânii îi revendică.

            Alte preocupări spre umanizarea situaţiei unr categorii defavorizate se îndreaptă şpre deţinuţi şi prizonieri, săraci şi sclavi. Astfel, un decret din 21 martie 315 interzice stigmatizarea feţei oricărui deţinut, pe motivul că fiecare om este făcut după chipul şi asmănarea divină. De asemenea, brutalităţile temnicerilor şi relele tratamente faţă de prizonieri trebuiau reprimate.

            Măsura cea mai umană a împăratului în privinţa sclavilor a fost aceea a eliberării lor.[32] Mai întâi, printr-un edict din 24 aprilie 314, decretează eliberarea creştinilor care deveniseră sclavi în vremea perscuţiilor. Mai apoi, a fost interesat ca stăpânii creştini să poată elibera sclavii în biserici. Două edicte stabilesc modalităţile, primul din 8 iunie 316, autoriza eliberarea sclavilor în biserici, un simplu act semnat de către stăpân ţinea loc de act official sau de martori. Peste cinci ani la 18 aprilie 321, un alt edict dădea posibilitatea ca actul de eliberare să fie redactat de înşişi preoţii bisericilor.

            Deşi, un timp sclavii primeau diferite pedepse drastic pentru infracţiunile săvârşite, sau nu se puteau căsători cu cetăţenii imperiului, legislaţia constantiniană prevede totuşi o serie de norme de conduit mai umană a stăpânilor. Astfel tortura şi uciderea acestora de către stăpâni au fost interzise printr-un edict din 11 mai 319.

            O grijă deosebită din partea împăratului o reprezentau săracii, orfanii şi infirmii. În acest sens legiferează în favoarea acestora şi le acordă o serie de facilităţi. Astfel un edict din 24 aprilie 325 decretează ca săracii să fie protejati contra celor puternici in cazul repartiţiei contribuţiilor şi al oresiunii fiscale.  Câţiva ani mai târziu, la 9 mai 328, legiferează faptul ca săracii să fie ultimii pe listele de contribuţii extraordinare care trebuie prestate comunităţii. Orice abuz al celor puternici impotriva celor slabi va fi reprimat de către guvernatorii provinciali. Începând cu împăratul Constantin cel Mare, aristocraţia secolului al IV-lea se va implica mai mult în problematica sărăciei şi a săracilor.

            Grija pentru săraci, caritatea creştină sau problema asistenţei sociale au ocupat un loc important în cadrul comunităţilor creştine din toate timpurile şi locurile, datorită sentimentului milei “expresia cea mai puternică a iubirii creştine”.[33] Astăzi, această problem preocupă încă Biserica şi societatea.

            Eusebiu de Cezareea ne arată deschiderea împăratului faţă de săraci: “Nevoiaşilor, Constantin le-a împărţit felurite ajutoare în bani, arătându-se omenos şi mărinimos chiar şi faţă de oamenii din afară care veneau la el. De necăjiţii care cereau prin pieţe nu s-a îngrijit numai în aşa fel încât ei să nu ducă lipsă de bani şi de măncare, ci şi ca să aibă haine cum se cuvine cu care să se poată îmbrăca.[…]. Şi faţă de bieţii orfani s-a purtat ca un părinte; de văduvele lipsite de apărare se îngrijea îndeaproape, refăcându-le viaţa; ba de fetele rămase fără sprijin părintesc s-a îngrijit într-atâta, le căsătorea cu bărbaţi avuţi pe care-I cunoştea şi înzestra miresele din vreme cu ce se cuvenea să aduca ele mirilor în căsnicie”[34]

            Deschiderea sa filantropică este subliniată, încă o dată de către Eusebiu de Cezareea în cartea a IV-a a Vieţii lui Constantin. El subliniază  dorinţa de a sprijini material bisericile în această acţiune, pe care “le-a înzestrat cu pământuri şi le-a îpărţit grâu pentru întretinerea săracilor, a orfanilor şi a celor năpăstuiţi de soartă. De alminteri, el se îngrijea şi singur de cei goi, cărora le dăruia veşminte cu nemiluita […], dar pe toţi care-şi închinau viaţa dumnezeieştii înţelepciuni îi socotea vrdnici de o atenţie cu totul deosebită, iar cinul preasfintelor pururea-fecioare se bucura din partea sa aproape de aceeaşi veneraţie ca Dumnezeu Însuşi, fiind el încredinţat că Acesta – Căruia ele îşi dădeau întreaga lor viaţă – Îşi si facuse  locaş în sufletele lor ”.[35]

            Din perioada lui Constantin încep să apară primele instituţii şi aşezăminte de asistenţă social  alături de unele societăţi religioase care existau din epoca apostolic, precum: societatea văduvelor, a prezbiterelor şi a diaconiţelor.[36]

            Existând mai dinainte, justificânduşi în timp utilitatea şi valoarea, ele s-au dezvoltat, încât peste 20 ani de la trecerea la Domnul a lui Constantin cel Mare, Iulian Apostatul (361-363) constata că: “aşezămintele de asistenţă social ale Bisericii sunt atât de răspândite şi bine organizate, încât ele hrănesc nu numai pe creştinii săraci, ci şi pe păgâni  şi [ Împăratul Iulian] n-ar fi luat măsura de a le înlocui prin aşezăminte păgâne sau de stat asemănătoare”.[37]

            Din vremea lui Constantin cel Mare, mai ales după anul 325, se aminteşte de un azil de văduve, întemeiat de Sfânta Elena la Constantinopol. De asemenea, într-un complex de aşezăminte de asistenţă social creat de către Sfântul Zotic, cunoscut sub numele de Zoticon, exista un azil pentru văduve. Existau în aceeaşi epocă şi case de adăpost pentru fecioare, numite partenone. Un alt tip de aşezământ social în organizarea căruia se va implica împăratul, prin anumite edicte, îl constituie leagănele pentru copii abandonaţi, cunoscute sub numele de brefotrofii. Chiar dacă existau anterior sub o anumită formă, fiind desevite de văduve şi fecioare, Constantin cel Mare s-a îngrijit ca aceste leagăne să cunoască o frumoasă dezvoltare.

            Tot din epoca constantiniană, mai sunt amintite alte aşezăminte de primire a străinior, precum cele construite de Sfânta Elena la Ierusalim, Constantinopol şi Sevasta.[38]

2.      Actualitatea politicii religioase, sociale, legislative şi social filantropice a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa lumii contemporane.

Avȃnd ȋn vedere ȋntreaga sa activitate ȋn favoarea creṣtinilor, Biserica Ortodoxǎ ȋl cinsteṣte pe Constantin cel Mare (numit astfel prima data de istoricul pǎgȃn Proxagoras din Atena)[39] ca sfȃnt “ȋntocmai cu apostolii”, cǎci, prin ȋntreaga sa activitate, ȋmpreunǎ cu mama sa Elena, a contribuit la rǎspȃndirea credinṭei apostolilor ȋn ȋntreaga lume. Prin recunoaṣterea ca sfȃnt a ȋmpǎratului Constantin cel Mare, dimpreunǎ cu mama sa Elena, Biserica  Ortodoxǎ nu consider cǎ acest ȋmpǎrat ar fi fost lipsit de pǎcate, cǎci ‘’pe pǎmȃnt nu este nici un om fǎrǎ prihanǎ, care sǎ facǎ binele fǎrǎ sǎ pǎcǎtuiascǎ” (Ecclesiast 7, 20), iar”dacǎ zicem cǎ nu avem pǎcat, ne ȋnṣelǎm singuri ṣi adevǎrul nu este ȋn noi” (Ioan 1,8). Nu lipsa de pǎcat l-a fǎcut pe Constantin sfȃnt, precum ṣi pe mama sa Elena, ci faptul cǎ aceṣtia s-au cǎit de pǎcatele lor ṣi au dobȃndit iertare de la Dumnezeu, fiind primiṭi de Tatǎl cresc ȋn ceata  sfinṭilor.

Ȋn Biserica Ortodoxǎ Romȃnǎ, schimbarea politicii religioasa a Imperiului Roman faṭǎ de creṣtini, care a avut loc ȋn anul 313, constituie obiectul unor cercetǎri ṣi discuṭii pe tot parcursul anului 2013, an declarat de Sfȃntul Sinod al Bisricii Ortodoxe Romȃne ca “Anul omagial al Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena la ȋmplinirea a 1700  de ani de la Edictul de toleranṭǎ religioasǎ de la Milano (313)”. În textul official al Patriarhiei Române prin care este publicată hotărârea respectivă a Sfântului Sinod, edictul de la Milano este considerat – pe drept cuvânt – “Charta libertăţii creştine şi a toleranţei religioase”[40]. Deciziile luate de împăratul Constantin cel Mare la începutul secolului al IV-lea, decizii cuprinse în “Editul de la Milano”, sunt de mare actualitate atât ecumenică, în sensul originar al cuvântului, cât şi din punct de vedere al dialogului interreligious, căci acele decizii acordau libertate religioasă tuturor credincioşilor, indifferent de apartenenţa lor religioasă.

            La 1700 de ani de la edictul de toleranţă inspirat de către împăratul Constantin cel Mare, constatăm cu ingrijorare că credinţa creştină este încă cea mai persecutată din întreaga lume, mai ales în ţările cu majoritate musulmană. De altfel, chiar şi în multe ţări de tradiţie creştină, Biserica lui Hristos este marginalizată şi chiar exclusă din ceea ce se numeşte “spaţiul public”. De aceea un prim aspect al actualităţii Edictului de la Milano ar trebui să implice conştientizarea fiecărei autorităţi de stat cu privire la datoria lor de a respecta libertatea religioasă a cetăţenilor statului respective şi, de câte ori este cazul, de a sprijini comunităţile religioase, ca acestea să îşi poată desfăşura pe deplin activitatea lor în slujba binelui obştesc. Evenimentele prin care a trecut întrega omenire în ultimele decenii, după căderea regimului communist în ţările Europei de Răsărit şi, mai ales, după tragicele evenimente din Statele Unite ale Americii, din luna septembrie 2001, au demonstrate că religia nu este un fenomen secundar in societatea modernă, care trebuie marginalizat şi exclus din spaţiul public, căci credinţa religioasă a redevenit o realitate cu multiple repercursiuni în viaţa şi structura fiecărei societăţi actuale. Puterea politică va trebui să ţină cont tot mai mult de această realitate, căci altfel se poate produce un dezechilibru în viaţa societăţii respective. Un bun echilibru al unei societăţi, sau găsirea unui suflet pentru  societatea aşa-zis post-modernă, aşa cum vorbea despre “un suflet pentru Europa” Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Europene, nu se poate realiza o bună colaborare dintre stat şi Biserică, respectiv dintre stat şi toate comunităţile religioase existente pe teritoriul acelui stat.

            În al doilea rând actualitatea Edictului de la Milano ar trebui să implce obligaţia tuturor autorităţilor civile şi de stat de a restitui sau de a se angaja să sprijine restituirea tuturor bunurilor mobile şi immobile care au fost confiscate sau luate pe nedrept de la Biserica creştină. Împăratul Constantin cel Mare a avut grijă ca toate bunurile confiscate  de la creştini să fie restituite, iar atunci când era cazul compensării celor care obţinuseră bunurile creştinilor, prin orice mijloc, aceştia primeau o compensaţie din partea statului şi nu din partea creştinilor. La peste 23 de ani de la schimbările politice din România, multe din bunurile Bisericii Ortodoxe Române confiscate pe nedrept de dictatura comunistă nu au fost încă restituite Bisericii. Bineînţeles, nu putem face o paralelă completă între epoca împăratului Constantin cel Mare şi vremurile recente şi, totuşi, oamenii şi chiar autorităţile civile şi de stat din vremea noastră au foarte multe de învăţat din exemplul primului şi celui mai mare împărat creştin.

            Prin întreaga sa activitate politică, legislativă, sociala şi cultural, împăratul Constantin cel Mare a reuşit să dea un suflu nou societăţii romane, aflate atunci într-un proces avansat de derivă şi destrămare. Păstrând ceea ce era bun în tradiţia romană, dar dând un suflet nou acelei lumi, bazat pe credinţa creştină, marele împărat a reuşit să pună bazele unei societăţi care a durat apoi peste o mie de ani. Opţiunea multor state actuale de renunţare la valorile crştine şi de înlocuire a acestora cu un duh de libertate rău inţeleasă va duce inevitabil la o mare dezorientare morală a cetăţenilor acelor state şi, în final, la destrămarea contractului social despre care vorbea Jean-Jeacques Rousseau, fără de care o societate umană nu poate să dureze. Nu există nicio motivaţie mai profundă pentru liantul social de care are nevoie orice societate omenească decât credinta în Dumnezeu. Exemplul împăratului Constantin cel Mare se impune astăzi şi prin aceea că el a înţeles acest lucru şi a reuşit să dea societăţii din vremea sa o sumă de valori pe baza cărora s-a născut o lume nouă. Pentru înfrânarea multiplelor crize cu care se confruntă lumea de astăzi, aceasta nu are nevoie să se întoarcă  la începutul  secolului  al IV-lea, ci doar să se orienteze după aceleaşi valori perene împărtăşite de împăratul Constantin cel Mare şi de mama sa, împărăteasa Elena, valori bazate pe credinţa în Dumnezeu, pe toleranţă şi sprijin reciproc şi, mai ales, pe efortul fiecăruia pentru binele comun.

           

3.      Evlavia şi cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică: din punct de vedere liturgic, imnografic, cât şi alte feluri de cinstire

Numele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte populare şi cunoscute nu doar spaţiului ortodox, ci şi întregii lumi creştine. Sfântul Împărat Constantin  a fost cunoscut şi numit de istorie ca fiind “Mare”, acest epitet nefiind acordat în mod gratuity de istoriografi sau doar ca un titlu nobiliar, aşa cum se practica în Antichitate şi în Evul Mediu, similar unor titluri acordate împăraţilor din Occident, ci el corespunde unor realităţi evidente.

Pentru politica religioasă a împăratului Constantin, caracterizată prin câteva fapte de o importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Mediolanum (februarie 313); alegerea unei noi reşedinţe imperiale; convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325); declararea zilei de duminică drept zi de odihnă şi imprimarea pe monede a monogramei creştine, fapte care au reprezentat factori majori ai răspăndirii şi dezvoltării religiei creştine, Biserica l-a cinstit în mod deosebit încă din secolele VI-VII, trecându-l în rândul Sfinţilor, împreună cu mama sa, Elena, şi numindu-l “cel întocmai cu Apostolii”, asemănându-i înţelepciunea cu a lui Solomon şi blândeţea cu cea a lui David. Biserica Ortodoxă din Răsărit îi cinsteşte în mod egal pe ambii, cultul acestora luând inceput la scurt timp după trecerea lor la cele veşnice. La creştinii occidentali,  cultul Sfinţilor  Împăraţi s-a dezvoltat începând cu secolul al IX-lea, cu o cinstire deosebită a Sfintei Elena şi una destul de moderată a Sfântul Constantin. O dată sigură a canonizării Sfinţilor Împăraţi nu există, însă sunt câteva izvoare care ne indică aproximativ timpul în care această cinstire deja exista în Biserică:

·         Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, ce cuprinde o listă de sfinţi alcătuită în secolul al VII-lea, listă care stă la baza calendarului de astăzi, menţionează 21 mai ca dată de prăznuire a Sfinţilor şi întocmai cu Apostolii Împăraţi Constantin şi Elena.

·         Din tradiţia manuscrisă, mai înainte de publicarea cărţilor cu ajutorul tiparului, aflăm că Sfinţii Împăraţi aveau anumite stihiri, nu însă o slujbă completă, în ceea ce se numeşte Stihirarul, alcătuit în mediul Palestinian în jurul secolului al IX-lea. Stihirile vor fi preluate în Mineie, ca model şi structură în compunerea slujbei sfinţilor.[41]

Slujba de cinstire a Sfinţilor Împăraţi, compusă prin veacurile VIII-IX, este ca o oglindă a vieţuirii şi a activităţii acestora, scoţând în evidenţă atât convieţuirea lor, cât şi întreaga misiune de punere în libertate a Bisericii, de protector ai acesteia şi de păzitori ai unităţii şi dezvoltării ei. Troparul Sfinţilor Îpăraţi marchează, prin conţinutul său, cele două evenimente cruciale pentru istoria Bisericii, care au marcat viaţa  şi activitatea politico-religioasă a marelui Împărat Constantin. Prima parte – “Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând...” – face referire direct la convertirea lui Constantin cel Mare, despre care istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că s-a produs în ajunul bătăliei contra lui Maxenţiu, când împăratul a văzut pe cer, în plină zi, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia in hoc signo vinces. Observăm, astfel, faptul că Biserica socoteşte convertirea miraculoasă a împăratului similar cu aceea a marelui apostol al lui Hristos, Sfântul Pavel, socotindu-l şi întocmai cu Apostolii, întrucât a fost chemat de Însuşi Hristos, Împăratul cerurilor, precum odinioară Apostolii Săi. Cea ce a doua parte a troparului face referire la capital Imperiului pusă în mâinile lui Hristos, Cel ce în vis i s-a arătat şi Care l-a condus spre miraculoasa victorie a armatei sale de numai 20 000 de soldaţi împotriva celei a lui Maxenţiu, de 150.000 de soldaţi, pe care Constantin a considerat-o ajutor de la Dumnezeu, semn vădit al misiunii sale puse în slujba lui Hristos şi a Bisericii. Dovada acestei credinţe în ajutorul divin o face şi inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta instictu divinitatis (prin inspiraţie divină). Dacă până în momentul convertirii, împăratul Constantin era fidel lui Sol Invictus (Soarelui Neînvins), iată că, din momentul convertirii, împăratul îşi dedică toată activitatea sa Soarelui Hristos, Cel Care i S-a descoperit în chipul Crucii celei pline de lumina Învierii Sale: ... cel între împăraţi apostolul Tău Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule iubitorule de oameni.

În cuprinsul slujbei Sfinţilor Împăraţi aflate în  Mineiul pe luna mai, găsim menţionaţi numai doi imnografi, şi anume: Vizantie sau Leon Filosoful orin Înţeleptul (886-911), căruia îi aparţin Slava de la Doamne strigat-am... şi stihira de la Litie şi Metodie I, Patriarhul Constantinopolelui (sec. VIII-IX), care a compus Slava ... dela Laude.

Din aceste referinţe deduce că, prin secolul al X-lea, slujba Sfinţilor Împăraţi era deja completă, săvârşindu-se în Biserica Ortodoxă. Canonul acestei slujbe nu stim cine l-a compus, posibil Kyprian Monahul, întrucât era recunoscut ca fiind un vestit alcătuitor de canoane şi idiomele în secolul al VIII-lea.[42]

Aceşti imnografi scot în evidenţă, prin compoziţiile lor, calităţile Sfinţilor Împăraţi, oferindui ca pildă pentru posteritate. Aşadar, marele Constantin este asemănat cu preaînţeleptul Solomon, întrucât şi a pus întreaga înţelepciune şi pricepere în slujba Bisericii, deciziile şi decretele date de acesta, fiind favorabile ei, ori reuşitele sale politice sunt comparate cu cele ale vestitului rege David, împăratul fiind considerat unsul Domnului sau Împăratul Împăraţilor: Nou David te-ai făcut cu obiceiurile, dar de sus primind al împărăţiei pe creştetul tău, căci cu untdelemn, prin Duhul, te-a uns pe tine,, mărite, Cuvântul cel ce este mai presus înfiinţat şi Domnul. De unde ai luat şi sceptrul împărătesc, înţelepte, cerându-ne nouă mare milă.

Paremiile care se citesc în cadrul slujbei de seară a Sfinţilor Împăraţi amintesc de Templul construit de Solomon, trimiţând astfel la inaugurarea cetăţii Constantinopol de către împăratl Constantin cel Mare, cetate care va reprezenta leagănul şi “templul” civilizaţiei creştine, locul unde Biserica s-a dezvoltat atât din punct de vedere patristic, cât şi liturgic, imnografic, muzical, juridic, etc.

Poezia imnografică românească a contribuit la slujba acestor Sfinţi Împăraţi prin Mărimurile care se cântă în cadrul slujbei utreniei. Aceste mărimuri sau veliceanii inspirate după cele ale lui Filotei Monahul de la Cozia, laudă şi cinstesc prin textul lor simplu, dar concis, pe cei consideraţi a fi luminătorii întregii lumi creştine.[43]

În limba română, prima lucrare tiparită în care apare viaţa Sfinţilor Împăraţi este întâia ediţie a Vieţilor Sfinţilor, apărută la Iaşi, în 1682, sub păstorirea mitropolitului Dosoftei. În al treilea volum, pe lunile martie-iunie, la paginile 918-920, găsim primul sinaxar al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Viaţa acestor sfinţi este cuprinsa şi în ediţia tradusă de Ştefan ierodiaconul după Sfântul Dimitrie al Rostovului, tipărită la Neamţ, în 1807, în timpul arhipăstoririi Mitropolitului Veniamin Costachi, unde aflăm date consistente şi bogate informaţii despre aceşti sfinţi. În Mineiul lunii mai, tipărit la Râmnic în 1780, apare pentru prima dată în limba română slujba Sfinţilor Împăraţi. Este traducerea episcopului Filaret,  realizată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, făcută cu binecuvântarea Mitropolitului Grigore al Ţării Româneşti.[44]

Tot o mărturie a evlaviei românilor faţă de aceşti Sfinţi Împăraţi este şi manuscrisul păstrat la Biblioteca Academiei Române sub cota ms. rom. 4913, care cuprinde slujba Paraclisului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, lucrare descoperită în anul 1992 de către academicianul Gabriel Ştrempel. Ea a fost redactată în forma actual, potrivit însemnării de pe fila 13, în anul 1776, “prin osteneala robului lui Dumnezeu Visarion ieromonah şi cu plata sinţii sale chir Mihail ieromonah, eclesiarh al Mănăstirii Hurezi, la martie 11 dni, va let 1776”.

Manuscrisul, cu dimensiunile de 19,5x13 cm are 14 file şi este scris în limba română, având caractere chirilice, pe hârtie fără filigran. Cerneala folosită este neagră pentru majoritatea textului; în cadrul iniţialelor sau a unor indicaţii tipiconale este folosită cerneala roşie. Provenind dintr-o variant slavonă tipărita pe la anul 1696, manuscrisul este primul de acest fel din ţara noastră. Întrucât la începutul Paraclisului apare menţiunea “facerea lui Tarasie”, se poate ca acesta să fie compus de însuşi Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, deoarece acesta era în secolul al VIII-lea un compositor de canoane şi idiomele destul de cunoscut, precum şi un mare apărător al icoanelor în veacul de cruntă încercare pentru Biserică. Aşadar textul acesta putea fi tradus din greceşte în slavoneşte, ca mai apoi să fie tradus în româneşte, mai ales că Mănăstirea Hurezi, ctitorie a Sfântului martir Constantin Brâncoveanu, avea ca hram sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Paraclisul scoate în evidenţă moment esenţiale din viaţa Sfinţilor Împăraţi şi din istoria Bisericii: arătarea miraculoasă a Crucii Mântuitorului pe cer, găsirea ei de către împărăteasa Elena şi Înălţarea ei de către Patriarhul Macarie, botezul Împăratului Constantin, inaugurarea noii capital a Imperiului şi punerea ei sub ocrotirea Maicii Domnului.[45]

După cum am constatat, în Biserica Ortodoxă Română, cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este destul de vechi şi răspăndit, fapt pentru care există multe biserici şi mănăstiri zidite în cinstea celor doi sfinţi. Vechimea cinstirii lor este considerabilă, având in vedere că actuala Catedrală patriarhală a primit acest hram la târnosirea ei în anul 1658. Printre cele mai renumite locaşuri de cult închinate acestor sfinţi, majoritatea monumente istorice şi de arhitectură, amintim: Catedrala Patriarhală (1658), biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgovişte, construită de domnitorul Matei Basarab şi soţia sa Elina, în 1650; biserica parohiei Cişmigiu din Bucureşti, construită în 1785, cu cheltuiala unor breslaşi din cartier: Constantin Beşleaga, Constantin Melcescu, Hagi Panait ş.a.; biserica cu acelaşi hram din Iaşi, cartierul Podul Roş, construită în 1814 de către Gheorghe Catargiu; biserica cu acelaşi nume din Ploieşti, construită în 1831 de Mitropolitul Grigorie Dascălul, prin donaţiile boierilor Polihronie şi Broscul; biserica cu acelaşi nume din Galaţi, construită între anii 1857-1863 prin dărnicia lui Ioan Soare şi a preoţilor Ioan Dumitriu şi Ioan Crihană (demn de lat în seamă este şi faptul că printre ctitori se numără şi ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei); Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bacău, zidită în anii 1842-1845, ctitorie a boierilor Enachi Krupeski şi Anton Bârzu; Biserica Sfinţii Constantin şi Elena din Focşani ctitorie din anul 1815 a familiei boierilor Robescu[46].

Pe teritoriul ţării noastre avem şi câteva aşezăminte monahale ce poartă acest hram: Mănăstirea Hrezi (Vâlcea), Mănăstirea Crasna (Prahova), Mănăstirea Sfânta Elena de la Mare (Constanţa), Mănăstirea Movila lui Burcel (Vaslui), Schitul Boureni (Iaşi), Schitul de la Baraju Leşu (Bihor). De asemenea, sub patronajul spiritual al acestor sfinţi au fost aşezate multe biserici ale parohiilor ortodoxe româneşti din Europa şi America.

Potrivit informaţiilor oferite de Eusebiu de Cezareea şi Sozomen, la început, împăratul Constantin era pictat în palatele de pe tot cuprinsul Imperiului în poziţie de rugăciune, cu mâinile şi privirea ridicate către cer. Aceeaşi stare de rugăciune sau urcare la cer a împăratului cu ajutorul unui car, prin fiind de mâna lui Dumnezeu, era gravată şi pe unele dintre monedele care circulau la ace vreme. După moartea Sfântului Împărat, circulau mai multe tablouri ce reprezentau bolta cerească, iar pe împărat tronănd deasupra ei.

Conform Eminiei bizantine a lui Dionisie din Furna, Sfântul Constantin poate fi reprezentat după cum urmează:

·         În ceata drepţior, reprezentat în veşminte împărăteşti, ca tânăr cu un început de barbă, ţinând în mână o Cruce şi o Evanghelie;

·         Împreună cu Sfânta ÎmpărăteasăElena, mama sa, în registrul de jos din naos, în partea stângă, înspre Altar, ţinând Crucea Domnului

·         La reprezentarea Mântuitorului “Toată suflarea să laude pe Domnul”, conducând ceata împăraţilor, cu un sul pe care e scris “Bucură-te, puterea şi coroana împăraţilor, Fecioară!”

·         La reprezentarea Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), stand pe tron în mijlocul adunării.

Iconografierea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena ţinând în mijlocul lor Crucea lui Hristos, ca pe un stindard mântuitor, sugerează ideea biruinţei. Reprezentări ale celor doi împăraţi întâlnim, în spaţiul muntean, la mănăstirile, Hurezi, Snagov, cât şi în Moldova, la bisericile Pătrăuţi, Popăuţi ş.a. La mănăstirea Hurezi, Constantin şi Elena apar pictaţi în biserica mare, închinată lor, dar şi la trapeză şi la schitul Sfinţii Apostoli. Aici ia naştere un nou tip iconografic, specific artei brâncoveneşti, în care cei doi Sfinţi Împăraţi sunt reprezentaţi de o parte şi de alta a Sfintei Cruci, care nu este doar o simplă cruce, ci una pe care este reprezentat Iisus Hristos răstignit. Brâncovenii sunt pictaţi în această icoană votivă stând la picioarele sfinţilor, împreună cu câţiva dintre copiii lor.  Mesajul este cât se poate de evident, sugerând că Brâncovenii, care şi-au sacrificat viaţa pentru Hristos, sunt cinstiţi asemenea martirilor, meritând datorită sacrificiului lor, să fie puşi alături de Sfinţii Împăraţi. De altfel pentru domnitorul muntean, numele de Constantin este unul de mare importanţă, întrucât atât el, cât şi fiul său cel întâi-născut purtau numele Sfântului Împărat.

Există în onomastica noastră contemporană nume cu o îndelungă tradiţie care au reuşit să supravieţuiască în faţa trecerii timpului, dar şi în faţa aşa-zisului process de modernizare din ultimele decenii. Onomastica românească actual manifestă tendinţa de a păstra acele nume care, în istorie, au fost purtate de personalităţi marcante. Numele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte răspândite în ţara noastră, precum şi la alte popoare ortodoxe.

Banca Nationala a Romaniei a pus în circulaţie, în ziua de 20 mai 2013 în  scop numismatic,  o monedă din argint dedicata Anului omagial al Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.

---

[1] Pr. Prof. dr. Viorel Ioniṭǎ, Edictul de la Milano(313) – toleranṭǎ ṣi libertate pentru Biserica Creṣtinǎ ȋn  volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 22

[2] Hotǎrȃrea Sfȃntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romȃne nr. 8576/7 noiembrie 2011. A se vedea Lumina de Duminica, 2013, 6 ianuarie, http://www.ziarullumina.ro/document/2013-anul-omagial-al-sfintilor-imparati-constantin-si-elena

[3] Pr. Ene Braniṣte, Liturgica general, Bucureṣti, Editura Institutului Biblic ṣi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romȃne, 1993, p. 289.

[4] Ibidem

[5] Ibidem, p. 290

[6] EUSEBIU de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, PSB vol. 14, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 151,  volumul digital: eusebiu-de-cezareea-viata-lui-constantin-cel-mare-psb-14)

[7] Ibidem, p. 172

[8]Ibidem, p. 191

[9] Ibidem, p. 191-192

[10] Pr. Ioan Rǎmureanu, Pr. Milan Ṣesan, Pr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericeascǎ Universalǎ, vol. I (1-1054), Bucureṣti, Editura Institutului Biblic ṣi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romȃne, 1987, p. 151.

[11] Pr. Prof.  dr. Nicolae D. Necula, Dezvoltarea vieṭii liturgice ȋn timpul Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, ȋn  volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 170

[12] Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 211

[13] Ibidem, p. 212

[14] Ibidem, p. 213

[15] Ibidem

[16] Pr. Prof.  dr. Nicolae D. Necula, Dezvoltarea vieṭii liturgice ȋn timpul Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, ȋn  volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 171

[17] Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 216

[18] Pr. Prof. Nicolae Chifăr, Ctitorii eclesiale constantiniene, în Telegraful Român ediţia online din 29 mai 2013, http://telegrafulroman.blogspot.ro/2013/06/ctitorii-eclesiale-constantiniene.html

[19] Pr. Prof.  dr. Nicolae D. Necula, Dezvoltarea vieṭii liturgice ȋn timpul Sfinṭilor Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, p. 173

[20] Pr. Prof. dr. Emanuil Bǎbuṣ, Creṣtinismul ȋn contextual politicii religiose constantiniene dintre anii 324-337, ȋn  volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 27

[21] Pr. Ioan Rǎmureanu, Pr. Milan Ṣesan, Pr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericeascǎ Universalǎ, vol. I (1-1054), p. 153.

[22] Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 255

[23] Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 216

[24] Pr. Prof. dr. Adrian Gabor, Aspecte ale legislaṭiei constantiniene privind starea moral-socialǎ ṣi asistenṭa socialǎ a Bisericii (306-337), ȋn volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 91

[25] Pr. Prof. dr. Emanuil Bǎbuṣ, Creṣtinismul ȋn contextual politicii religiose constantiniene dintre anii 324-337, p. 41

[26] Ibidem, p.43

[27] Pr. Prof. dr. Adrian Gabor, Aspecte ale legislaṭiei constantiniene privind starea moral-socialǎ ṣi asistenṭa socialǎ a Bisericii (306-337), p. 97

[28] Ibidem, p. 97

[29] Ibidem

[30] Ibidem, p. 99

[31] Ibidem, p. 100

[32] Ibidem, p. 101

[33] Teodor M. Popescu, Caritatea creştină în biserica veche, în  Biserica Ortodoxă Română, LXIII (1945), 1-3, p. 23

[34] Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 276

[35] Ibidem, p. 289

[36] Pr. Liviu Stan, Societăţile religioase în Biserica veche, în Studii Teologice, Seria a II-a, VIII (1956), 1-2, pp. 109-134

[37] Idem, Instituţiile de asistenţă social în Biserica veche, în Ortodoxia, IX, ( 1957), 1, p. 100

[38] Pr. Prof. dr. Adrian Gabor, Aspecte ale legislaṭiei constantiniene privind starea moral-socialǎ ṣi asistenṭa socialǎ a Bisericii (306-337), p. 106

[39] Pr. Prof. dr. Viorel Ioniṭǎ, Edictul de la Milano(313) – toleranṭǎ ṣi libertate pentru Biserica Creṣtinǎ ȋn  volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 22

[40] Hotǎrȃrea Sfȃntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romȃne nr. 8576/7 noiembrie 2011, p. 2

[41] Arhim. Timotei Aioanei, Evlavia şi cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică, ȋn volumul Sfinṭii Ȋmpǎraṭi Constantin ṣi Elena, promotori ai libertǎṭii religioase ṣi sustinǎtori ai Bisericii, Editura Cuvȃntul Vieṭii, 2013, p. 199

[42] Arhim. Timotei Aioanei, Evlavia şi cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică, p. 200

[43] Ibidem, p. 201

[44] Ibidem

[45] Ibidem, p. 202

[46] Ibidem, p. 203