Bine de stiut de orice credincios

Cum se face un pomelnic

Când vin la biserică, mulţi oameni aduc la sfântul altar, ca o obişnuinţă, un pomelnic, unde scriu atât numele lor, cât şi ale celor pe care îi poartă în gând – rude, prieteni, cunoscuţi etc. 

Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut. În realitate, este nevoie şi de rugăciunea personală. Şi aici ar trebui să existe un pomelnic. Acesta – fie că este scris, fie că nu – este de dorit să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie – soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni – până la nefericiţii acestei lumi. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

În pomelnicul ce urmează a fi dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu se trec numele prescurtate sau poreclele. Se înţelege, numai oamenii pot fi trecuţi în pomelnic. Spun aceasta deoarece au fost cazuri în care cel care a alcătuit pomelnicul a considerat de cuviinţă să treacă şi numele câinelui la care ţinea foarte mult!

În cazul clericilor, numele este însoţit de denumirea treptei preoţeşti (de exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“), la fel pentru monahi sau monahii (de exemplu: „monahia Olimpiada“). Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi.

Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii

La ce slujbe ale Bisericii sunt pomeniţi cei vii, şi la ce slujbe, cei adormiţi?

La Sfânta Liturghie se pomenesc atât viii, cât şi cei adormiţi – şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi. Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului. Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

Este bine să trecem în pomelnic necazurile, dorinţele noastre pentru care ne rugăm?

Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cred că cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi. Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, cum spuneam, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

Nu pot fi trecuţi în pomelnic, la Sfânta Liturghie, cei de altă credinţă

Cei de altă credinţă pot fi trecuţi în pomelnic? Ei se pomenesc la vreo rugăciune a Bisericii?

Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

Dar cei cuprinşi de diferite patimi (beţivi, fumători etc.) sau cei necununaţi? Dar sinucigaşii?

Da, există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos numai cei care mărturisesc aceeaşi credinţă şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

În cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui. Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

În acelaşi timp, trebuie avut grijă ca nu cumva, oprindu-ne la respectarea exterioară a rânduielilor bisericeşti, să devenim justiţiari necruţători faţă de semenii noştri: să uităm adică de propriile păcate şi să le judecăm numai pe ale acestora – poate pentru simplul fapt că ale noastre sunt ascunse, în vreme ce ale semenilor sunt cunoscute lumii. Împlinirea rânduielilor bisericeşti se cade a fi făcută în duhul dragostei.

Agheazma şi anafura, porţia noastră zilnică de sfinţenie

„Postul este perioada cea mai propice pentru a face Agheazmă în casă.“ O astfel de slujbă ajută la „îmbunătăţirea climatului duhovnicesc şi familial“ sau la reintegrarea în comunitatea Bisericii, pentru că „generează dorinţa de împărtăşire cu celelalte taine ale Bisericii“. Şi tot în această perioadă a postului să fim mai grijulii cu dimineţile noastre: gustând din sfânta anafură şi agheazmă, îmbrăcăm „armura împotriva bolilor sufleteşti şi trupeşti şi a vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi“. 

Ce ajutor primeşte creştinul care ia sfânta anafură?

Formula veche a sfinţirii anafurei, „binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne...“, evidenţiază faptul că aceasta nu este o pâine obişnuită, ci sfinţită, binecuvântată de Dumnezeu prin atingerea de Sfintele şi Preacuratele Taine. Fără a suplini Sfânta Împărtăşanie, anafura ajută credinciosul, motivându-l spre o viaţă autentic creştină de dimineaţă până la sfârşitul zilei liturgice.

Dar cel ce gustă în fiecare dimineaţă din sfânta agheazmă?

Şi agheazma are un rol terapeutic duhovnicesc: alungă duhurile rele, iartă păcatele cele mici de peste zi, curăţeşte mintea de gândurile spurcate şi o îndreptează spre rugăciune, goneşte bolile şi dă sănătate sufletească şi trupească.

Să însoţim agheazma şi anafura de rugăciunile dimineţii

Deci ar fi bine să luăm în fiecare dimineaţă agheazmă şi anafură.

Da, aşa îşi începe ziua tot creştinul. Anafura şi agheazma reprezintă porţia noastră zilnică de sfinţenie şi binecuvântare.

Cum trebuie să le luăm?

Cu credinţă, în primul rând, pentru că numai aşa ne pot fi de mare folos duhovnicesc şi trupesc. Apoi, este recomandat să însoţim agheazma şi anafura de rugăciunile dimineţii, iar atunci când timpul nu permite, măcar de rugăciunile începătoare (Împărate ceresc…, Sfinte Dumnezeule…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru). Ordinea în care le luăm este aceasta:întâi luăm anafura, apoi agheazma şi, dacă avem în casă untdelemn sfinţit de la Sfântul Maslu, să ne ungem cu el. Aceste acte liturgice constituie armura noastră de peste zi împotriva bolilor sufleteşti şi trupeşti şi a vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Specificăm că în cazul Aghezmei Mari, aceasta se ia numai 8 zile după Bobotează, în ordinea: Agheazmă Mare şi anafură, iar în timpul anului se ia doar după Sfânta Spovedanie.

Dacă te trezeşti în timpul nopţii şi bei apă sau mănânci, dar adormi, mai poţi lua anafură sau agheazmă dimineaţa?

Din punct de vedere liturgic, nu. Există şi excepţii: o boală care impune tratament şi pe durata nopţii, o neputinţă fiziologică, uitarea ş.a., care nu trebuie însă să devină un obicei.

Tămâia are puterea de alungare a forţelor răului

Dar tămâia, pentru ce o aprindem în casă?

Tămâierea reprezintă mărturisirea credinţei şi a supunerii noastre faţă de Dumnezeu. Fumul de tămâie binemirositor care se înalţă spre cer este simbolul jertfei noastre, al gândului nostru curat, al inimii noastre deschise spre Dumnezeu, cu mulţumire şi încredere. Tămâia este semn al prezenţei lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, care aduce pace, linişte, bucurie. Simbolismul tămâii este ilustrat şi de rugăciunea rostită de preot, când binecuvintează tămâia, înainte de tămâiere: „Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh“.

Tămâia este asociată cu rugăciunea: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta“, citim în Psalmul 140, 2. Este indicat să tămâiem din când în când în casă, deoarece mirosul, fumul de tămâie, are puterea de alungare a forţelor răului.

Aminteaţi de rugăciunea pe care o rosteşte preotul la tămâiere, dar credinciosul ce rugăciune să spună, când tămâiază?

Nu există o rugăciune a credinciosului în acest sens, dar se poate rosti Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Sfeştania, un ingredient important pentru îmbunătăţirea climatului duhovnicesc şi familial

Poate suplini aprinderea tâmâii o slujbă de binecuvântare a casei?

Nicidecum. Actul tămâierii este cuprins în slujba de sfinţire a casei, alături de rugăciunile de invocare a ajutorului lui Dumnezeu.

La ce interval ar trebui făcute Sfeştaniile?

Conform Molitfelnicului, Agheazma sau Sfeştania se poate face în prima zi a fiecărei luni, în posturi sau când va cere credinciosul. De asemenea, ea poate fi însoţită şi de alte slujbe, cum ar fi Taina Sfântului Maslu, rânduiala binecuvântării casei în care urmează a locui cineva pentru întâia oară.

În post, ar trebui deci să ne îngrijim mai mult ca să ne fie binecuvântate casele?

Sigur, postul este perioada cea mai propice pentru a face Agheazmă în casă. Postul trebuie să se împletească cu rugăciunea, milostenia, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie. Iar Agheazma este un ingredient important care se adaugă la acestea, pentru îmbunătăţirea climatului duhovnicesc şi familial.

Care este diferenţa dintre Sfeştanie şi slujba de binecuvântare a casei?

Rânduiala binecuvântării casei în care urmează a locui cineva pentru întâia oară conţine slujba Sfeştaniei.

Când cineva urmează să se mute într-o casă nouă sau care a fost renovată sau într-o casă care nu a avut parte de o astfel de slujbă, preotul săvârşeşte această ierurgie prin care se invocă trimiterea îngerului păzitor care să vegheze asupra acelei case şi a celor ce locuiesc în ea, „ca să-i păzească şi să-i ferească de toată răutatea şi să-i povăţuiască spre lucrarea tuturor faptelor bune şi spre împlinirea sfintelor porunci; să-i păzească de foamete, de cutremur, de potop, de foc, să le dăruiască sănătate şi să-i întărească cu zile îndelungate şi întru toate să-i îndestuleze“.

Este recomandat ca din când în când să se mai facă slujba de sfinţire a casei, mai ales în urma unor renovări sau dacă nu se ştie că acea casă a beneficiat sau nu de sfinţire.

Deci, slujbei Aghezmei făcută în casă i se mai spune Sfeştanie, iar rânduiala binecuvântării casei în care urmează a locui cineva pentru întâia oară e cunoscută ca slujba de sfinţire sau binecuvântare a casei. În cadrul slujbei de sfinţire amintim momentul ungerii cu untdelemn sfinţit, gest care nu mai e prezent în cadrul Sfeştaniei.

Poate o slujbă de sfinţire să schimbe mersul rău al lucrurilor într-o casă?

Da. Acum câţiva ani, m-a copleşit durerea unei soţii şi mame… Bărbatul, cuprins de patima beţiei, era foarte violent cu ea şi copiii. Situaţia devenise de nesuportat. M-a rugat, descurajată, să fac ceva pentru familia ei. I-am propus să facem o slujbă de sfinţire a casei. La scurt timp după ce am fost în casa lor, femeia a venit la biserică şi mi-a povestit că lucrurile se îmbunătăţiseră mult, mai ales că soţul trecuse printr-o cumpănă. Asta l-a făcut să se trezească la realitate, să-şi vadă greşelile şi să se îndrepteze.

Consider că slujba Aghezmei în casă sau, după caz, slujba de sfinţire, se află printre primii paşi în demersul reintegrării unei familii în sânul Bisericii. Aceasta creează, totodată, posibilitatea interacţiunii preotului cu enoriaşii. Ca o consecinţă, slujba de sfinţire a casei şi Sfeştania generează, de cele mai multe ori, dorinţa vie a membrilor comunităţii de împărtăşire cu celelalte taine ale Bisericii.

Darurile lui Dumnezeu sa le facem lucratoare - imProve=emPower, UK, 2014 (3)

                 

              In  cadrul proiectului imProve-emPower, finantat de Uniunea Europeana si desfasurat in Plymouth, UK in perioada 25 ianuarie-15 februarie 2014 am vizitat si totodata am relationat cu diversi preoti ortodocsi ciprioti, rusi, sud-africani, englezi si printre altele am abordat si problematica credincioşilor care se împărtăşesc în număr mare, des si de multe ori fara spovedanie in prealabil. Intors acasa am dat si peste acest articol:

                În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: « Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică» (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice ? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.» (Canonul 94).

           Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţa faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: « Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici. » (Convorbiri, XXIII, 21).

            Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: « toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (...) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»

        Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

        

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei : mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de « mulţimea » care a înlocuit în mare parte « poporul lui Dumnezeu ». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un « simbol » al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega « prezenţa reală », dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi « adevărul », iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este « carnea lui Dumnezeu », identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

            În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

              În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

            Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta « pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma « Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă »). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

              Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică : mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

              Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale : copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă : de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

             Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

               Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie... Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea « iconomiei » părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de « omul cel vechi » pentru a ne îmbrăca cu « omul cel nou ».

         Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei : trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

             Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

          Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat : este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: « Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor », credincioşii răspund : « Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin ». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie : este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: « Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă ».

           Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: « curăţirea sufletului », « iertarea de  greşeli», « mântuirea de păcate ». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea : « Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul [...] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. »

            Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

           O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăsim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

           O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu : împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: « Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! »

             Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a « sfântului sacrament » şi nu le păstrează într-un « chivot » ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii : « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi ! » şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

          Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. « Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva », spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul « taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti ». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai « darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul », « este vorba de stăpânirea celui ce a înviat », « îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El ». De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne « hristifică » în mod real : « Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, « astfel devenim purtători de Hristos » afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, « în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi ». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : « Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă. »

Cum să refuzăm acest dar ? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă ?

(Un articol de Jean Claude-Larchet, traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU)

Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului

    

   In ajunul Duminicii Vamesului si a Fariseului, la Vecernie, cartea liturgica folosita de-a lungul Postului Pastelui - Triodul - isi face prima sa aparitie, iar texte din el sunt adaugate la imnurile si rugaciunile de rand ale slujbelor saptamanale de inviere. Acestea dezvolta urmatorul aspect major al pocaintei: smerenia. Pericopa evanghelica (Luca XVIII, 10-14) ne infatiseaza un om satisfacut intotdeauna de sine, care considera ca se supune tuturor cerintelor religiei. El este sigur pe sine si mandru de el. In realitate, totusi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce, astfel, la observatii externe si isi masoara cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o da la templu. Insa vamesul se smereste pe sine si smerenia sa il indreptateste pe el in fata lui Dumnezeu.

         Daca exista o calitate morala aproape desconsiderata si chiar negata astazi, aceea este smerenia. Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Aceasta se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul "acorda credit" pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia individuala sau comuna, etnica sau nationala- este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.

         Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contributie, orice "fapta buna", tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat? 

           Dar ce este atunci smerenia? Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar, o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acelei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune "slava" si "smerenia" - ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune.

         Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sau ar trebui sa ne determine sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa "traduci in fapt" omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar perfect, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit ; datorita perfectiunii sale nu necesita in nici un fel "publicitate", slava exterioara sau "adulare".

           Dumnezeu este smerit pentru ca este perfect; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

            Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. "Astazi" a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, "Fiul Omului se prea slaveste si Dumnezeu se preaslaveste in El? Smerenia se invata contemplandu-L pe Hristos, Care a spus: "invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima". In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariserica.

               Perioada de post incepe, astfel, printr-o cautare, o rugaciune de smerenie, care este inceputul adevaratei pocainte. Pentru ca pocainta, mai presus de orice, este o reintoarcere la adevarata randuiala a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrarilor divine. Ea este deci inradacinata in smerenie si smerenia - dumnezeiasca si minunata smerenie - este rodul si sfarsitul pocaintei. "Sa fugim ... de vorba cea inalta a fariseului", spune Condacul acestei zile, "si sa invatam inaltimea graiurilor celor smerite ale vamesului ..." Suntem la usile pocaintei si la cel mai solemn moment al privegherii de Duminica: dupa ce invierea si aratarea lui Hristos au fost vestite "invierea lui Hristos vazand ..." - cantam pentru prima data troparele ce ne vor insoti in intregul Post:

             "Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata; ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un indurat curateste-l cu mila milostivirii tale.

              In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.

                La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind, spre mila milostivirii tale, ca David strig tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta".

 Parintele Alexander Schmemann

Darurile lui Dumnezeu sa le facem lucratoare (2)- imProve=emPower, Cornwell, februarie 2014

              Cu nerăbdare am aşteptat să pot avea un răgaz pentru a putea aşterne pe “hârtie” alte gânduri şi impresii din periplul britanic. Dacă la Rugineşti am învăţat ce înseamnă comuniunea şi cât de importantă este agapa frăţească, în comunitatea cipriotă din Plymouth am realizat cât de uniţi pot deveni creştinii ortodocşi (oamenii în general) fie ei greci, arabi, români, ruşi, ucrainieni, ciprioţi atunci când după Sfânta Liturghie rămân cu toţii la o prajitură asezonată cu ceai sau cafea într-o “short and polite conversation”.

             Nu prăjitura, nu ceaiul sau cafeaua îi adună, ci faptul că indiferent de neam sau etnie, credinţa în acelaşi Dumnezeu şi comuniunea din acelaşi potir îi transpune în acei oameni de  dinainte de Turnul Babel sau în aceia  peste care s-a revărsat Duhul Sfânt la Cincizecime, care se întelegeau unii cu alţii deşi “vorbeau în limbi”.

             Dar biserica cipriotă din Plymouth nu îşi ţine fiii aproape numai prin rugăciunea obştească, ci pe lângă biserică, chiar sub biserică practic, funcţionează o şcoală de week-end cu predare în limba greacă unde emigranţii ciprioţi reuşesc să îşi păstreze încă vii limba, tradiţiile şi obiceiurile.

           A fi extrem de benefic pentru emigranţii români din Plymouth, şi nu numa, dacă ar reuşi să urmeze  exemplul ciprioţilor.

            În puţinele zile de când sunt în UK, am învăţat multe; dar ceea ce m-a impresionat foarte mult este seriozitatea şi principialitatea oamenilor pe care i-am întâlnit. În Uk nu poţi reuşi dacă nu ai cuvânt, dacă nu faci ceea ce îţi asumi că vei face.

         De două zile suntem în Cornwall, o provincie extrem de frumoasă, unde am avut ocazia să întâlnim patru familii diferite, fiecare surprinzătoare în felul ei.

           să adune în jurul unei biserici mici (aproximativ 20-25 m²) câteva zeci de familii ortodoxe, atât de români, cât şi greci, englezi, arabi, sârbi sau ucrainieni, oameni pe care îi ţine strâns uniţi prin comuniunea rugăciunii, cât şi prin sprijinirea reciprocă. Asemeni părintelui Gregory Palamas şi părintele Nikitas s-a convertit la ortodoxie trecând de la anglicanismul sterp la bogata ortodoxie. Când îl priveşti şi mai ales când îi asculţi glasul blând şi dulce simţi ca şi cum ai avea lângă tine un adevărat părinte athonit.

Aş începe să vă vorbesc de părintele Nikitas şi soţia sa Mary, dar parcă nu pot găsi cuvintele potrivite care să îi descrie pe aceşti minunaţi oameni, care ne-au primit în casa lor ca pe nişte vechi şi buni prieteni cu care nu se văzuseră de mult timp şi cu care aveau de împărtăşit mute gânduri şi amintiri. Părintele Nikitas este cu adevărat un exemplu de dăruire creştină. Cu timp şi fără timp se pune în slujba comunităţii, pe care încearcă să o ţină strâns unită în jurul lui Hristos. A reuşit cu succes

        Părintele Nikitas ne-a introdus în casele a două familii de români din Cornwell, oameni deosebiţi despre care vă voi vorbi în următoarea postare.

Darurile lui Dumnezeu sa le facem lucratoare - impresii din proiectul "imProve=emPower", UK, 2014

Totul a început prin februarie 2013; parcă o aud pe domnişoara Oana Iorga spunându-i soţiei mele, Mihaela:  ”Nu vrei să scriem un proiect de mobilitate Leonardo (PLM) cu o durată de câteva săptămâni  în UK pentru oameni  cu iniţiativă şi dornici de perfecţionare?”

Au început să scrie proiectul, gândindu-se în prealabil la o serie de obiective strategice, au căutat parteneri de trimitere, au întreprins toate demersurile necesare,  au depus proiectul şi iata că spre sfârşitul lui iulie 2013, primim vestea cea bună: visul devine realitate, proiectul este declarat eligibil şi primeşte finanţare din partea Uniunii Europene. Zece persoane vor pleca  din România la Plymouth, în UK, unde timp de trei săptămâni vor învăta cum să  îşi îmbunătăţească  abilităţile de Facilitator de dezvoltare comunitară.

După un efort de zeci de ore de muncă voluntară, şi în urma unui proces riguros de selecţie a candidaţilor  iată-ne ajunşi în UK,  şi nu ca turişti sau imigranţi, ori invadatori spre obţinerea de beneficiile sociale ale unui stat care stă extraordinar de bine la acest capitol (un asistat social din cea mai saracă regiune din UK are puterea de cumpărare de câteva ori mai mare decât un locuitor de condiţie socială medie al Bucureştiului), ci ca oameni dornici să-şi  îmbogăţească abilităţile profesionale pentru a contribui la dezvoltarea comunităţilor din care provin şi în care trăiesc  în România.

Organizaţiile   de primire sunt cele în care ne derulăm stagiul acesta de practică profesională, în funcţie de domeniile noastre de expertiză. De exemplu, la mine,  pe domeniul religie  şi  la soţia mea,  pentru domeniul de formare tineri si adulţi (educaţie), organizaţia de primire este Parohia Ortodoxă  Sfântul Nikitas şi Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir din Plymouth. 

Ceilalţi 8 participanţi au alte oganizaţii de primire ca Plymouth Mind Association, Laira School-domeniul educaţional al profilului teoretic, Oasis Project-domeniul vocaţional, Meridian School of English – domeniul managementului educaţional ori Almond Vocational Link – pentru domeniile mediu, aricol si cel de formare profesori .

Parohia ortodoxă de care am vorbit anterior a fost  înfiinţată prin 2003 de ortodocşii ciprioţi, emigranţi de aproape 5 generaţii în UK. Cu amabilitatea şi “dragostea de străini” a părintelui Gregory Palamas,  am avut posibilitatea şi privilegiul de a cunoaşte îndeaproape greci,  ciprioţi, români, ruşi, ucrainieni care şi-au părăsit ţara natală în căutarea unui trai mai bun, unii dintre ei reuşind alţii mai puţin.  Cu alte cuvinte,  exemple vii de implicare în comunitate, ale faptului că sârguința e mama norocului.

Urmându-l zilnic, “ca o umbră”, pe părintele Gregory Palamas - fost profesor de matematică, de istorie a religiilor, preot anglican convertit la ortodoxie în urmă cu aproape 20 de ani - am avut posibilitatea  de a întâlni oameni cu idei şi iniţiative (reuşite sau in curs) în folosul,  dezvoltarea şi sprijinirea comunităţii.

Astfel, vizitând  Catedrala St. Andrew din Plymouth, am întâlnit acolo un om deosebit, un preot anglican în persoana rev. Steve Nichols, care în trei luni de zile a reuşit sa implementeze cu ajutorul voluntarilor din oraş un program de sprijinire a persoanelor care au pierdut pe cineva drag. În fiecare zi, în cadrul bisericii,  câţiva voluntarari împreună cu rev. Nicholas  la o ceaşcă de ceai sau cafea şi o prajitură prin discuţii şi rugăciune încearcă şi reuşesc de cele mai multe ori ca prin această terapie de grup să fie de folos celor în nevoie.

Mă opresc aici cu relatările despre experienţa în UK urmând ca în zilele următoare să vă împărtăşesc  şi alte impresii şi idei despre care cred că mă vor  ajuta,  poate şi pe cei ce vor citi aceste rânduri la dezvoltarea comunităţilor rurale şi urbane şi la formarea de lideri cu iniţiative pentru un trai mai bun pentru noi şi semenii nostrii.

Proiectul ai cărui beneficiari suntem se numeşte “imProve=emPower”, care în graiul nostru ar putea însemna ca ce ţie îţi place, si altuia-i face!

Când vrem cu adevărat sa ne îmbunătăţim situaţia, nu trebuie decât să  punem în mâinile noastre, ale membrilor comunităţii, instrumentele potrivite, iar în inimi să inspirăm acţiunea, generozitatea, dedicaţia – cu alte cuvinte, darurile lui Dumnezeu să le facem lucrătoare.