PAROHIA LANURILE

Să ieşim în stradă? Să mergem la “Universitate”?

2012-01-18T04:02:00.000-08:00

Iată ce sfat ne dă Părintele Iustin Pârvu pe 13 octombrie 2011 într-un interviu acordat monahiei Fotini, parcă prevăzând ce se întâmplă zilele acestea în România.

Părinte, un pericol social care se întrezăreşte la ora actuală îl reprezintă posibilitatea unor revolte generale, pe care nişte conducători din umbră le dirijează şi scot populația în stradă să protesteze faţă de criza în care ne aflăm. Chiar există nişte anunţuri de mobilizare generală programată anul acesta, oricum cât de curând. Ce sfătuiți oamenii să facă?

Sub nicio formă să nu iasă în stradă, pentru că este o capcană mai mare decât îşi pot vreodată închipui. Sunt manevre politice, în care românul nostru a picat de multe ori. Aşa cum ne-au ameţit şi ruşii şi americanii; după ’44 toţi săreau în sus că vin americanii şi vin americanii! Românii noştri peste tot aşteptau americanii. Şi securitatea înregistra toate persoanele care propovăduiau acest americanism. Americanii nu au mai venit, bineînţeles, au umplut însă puşcăriile de români, condamnări – 15-20 de ani de puşcărie. De aceea eu atenţionez şi acum, pentru că niciodată nu poţi şti ce e pus la cale şi care sunt înţelegerile şi dedesubturile dintre ei.

Cetăţeanul, înainte de a ieşi la o manifestaţie sau revoltă, trebuie să îşi pună mai întâi întrebarea: Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi că e. Dacă se va informa va vedea că în spatele acestor mişcări sunt oameni ai sistemului, nişte criminali care se folosesc de mulţime spre aşi câştiga ei autoritate şi putere. Împotriva cui te revolţi? Se ştie măcar cine e de vină pentru această criză? Nu e limpede că ea este provocată tocmai de bancherii şi oamenii sistemului în scopuri murdare? Aşadar cine se va face părtaş la astfel de revoluţie îşi va periclita şi libertatea pe care o mai are şi răspunde şi pentru întreaga omenire care se va afunda într-o dictatură nemaiîntâlnită până acum. Nu vă încredeţi în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toţi stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine. De abia aici este justificată cuminţenia. Deci să avem cuminţenia cea bună şi să nu cădem în laţurile unei politici nefaste.

Pustia, pustiirea şi plânsul de bucurie făcător

2011-07-16T09:41:00.000-07:00

Ca să mai uite de sine, omului contemporan i se oferă spectacolul cotidian, prin care i se sugerează că adevăratele evenimente ale vieţii lui se petrec cu totul în altă parte decât în fiinţa sa. De aceea, pentru a înţelege ce se întâmplă cu el, omul priveşte la televizor la „evenimentele-ştiri“. În consecinţă, ne putem întreba ce mai poate să spună pustia omului contemporan? Ce înţeles poate să dea el părinţilor pustiei? Poate să creadă că este vorba despre nişte însinguraţi aflaţi la periferia existenţei, care nu şi-au găsit rostul în lume. Cum va înţelege el că aceşti părinţi „nu s-au retras în pustie pentru a se sălbătici, ci pentru a îmblânzi în pustie sălbăticia lumii acesteia“?

Sfântul Ioan Scărarul: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte“ (Filocalia, volumul al IX-lea). Cum va înţelege omul că ceea ce trăieşte este sălbăticie, singurătate şi anonimat colectiv şi că toate acestea înseamnă pustiirea fiinţei lăuntrice? Când va avea răgazul să-şi pună întrebarea: „Ce a mai rămas din om?“. Se va mulţumi el oare cu răspunsuri devenite sintagme precum: „obiective pe termen lung“, „economie mondială“, „democraţie“, „daune colate-rale“, care invadează spaţiul nostru lăuntric şi ascund cu cinism puterea banului, interesele financiare de grup, fără să ia în considerare persoana concretă? „Daunele colaterale“ includ pe toţi cei care mor zi de zi de foame, care-şi pierd viaţa în războaie, care dorm pe străzi. În lumea noastră, totdeauna sunt lucruri mai importante decât persoana vie, concretă. Toată lumea pare să se ocupe de interesele tuturor, dar nimeni nu se ocupă de omul viu.

Se cultivă, de cele mai multe ori, o învăţătură depravată, care siluieşte şi osândeşte, iar slujitorii acesteia devin funcţionari, simulând, temându-se, minţind într-o lume de carnaval, în care fiecare poate să-şi pună masca zilnică.

Omul şi mândra lume nouă

În lumea noastră nu prea mai este loc pentru oameni. Ei sunt evaluaţi în procente, iar dramele lor personale pot deveni, cel mult, elemente de statistică. Mai mult, potrivit „noilor grile de valori“, în „societatea noastră“, care-şi propune să scoată într-un ritm industrial doar „specialişti“ şi „funcţionari“ şi mai puţin oameni, persoana umană este, şi ea, încadrată la rubrica „prestări de servicii“ sau „mijloc de producţie“. De aceea, după o anumită vârstă, oamenii sunt consideraţi „expiraţi sau neproductivi“, ca orice marfă. Nu mai au valoare pe „piaţa cererii şi ofertei“.

Orice decădere este ridicată la rangul de virtute, iar valorile se pot amesteca după bunul plac al „liderilor de opinie“. Astfel, sfinţii, eroii şi voievozii, care n-au avut nici o emisiune în direct la TV, sunt amestecaţi cu vedetele de orice fel. Maşini, fotbal, internet, confort. Amnezie. Relativism absolut.

Într-o asemenea lume, pustiită de lipsă de prezenţă, cum s-ar mai putea vorbi despre rolul spiritual al suferinţei sau despre plânsul de bucurie făcătoral Sfântului Ioan Scărarul? Omul a pierdut înţelegerea sensului real al suferinţei şi încearcă disperat să înlăture durerea, iar dacă nu reuşeşte şi nu o poate înţelege, „nu-i află rostul şi moare lăuntric, deznădăjduieşte“. Cum foarte profund observa marele gânditor şi martir creştin, Mircea Vulcănescu, omul de astăzi, „ştiindu-şi zilele numărate, încearcă totuşi să le înveşnicească cu patima deznădăjduită a celui fără apărare, a cărui moarte de tot nu este decât amânată“. El are o sete de concret, de posesie maximă, „are o tentaţie demiurgică şi crede în întâietatea faptei, îşi caută mântuirea prin faptă, încearcă să-şi organizeze viaţa de aici printr-o făptuire metodică şi raţională“. În lupta lui după fericirea pământească, omul de astăzi a prefăcut lupta vieţii într-o luptă după putere. În această luptă, puterea este concretizată în ban, care este semnul unei anumite puteri de a face ce vrei într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra. Această „putere“ a devenit o valoare în sine. Semnele pustiirii sunt „instanţele aservite ale justiţiei, cu închisori care sluţesc, pervertesc sub motivul reeducării“, cum foarte bine observa Dostoievski în Amintiri din subteran.

Nu putem amâna confruntarea cu veşnicia

Deşi trăim o realitate invadată de un gen de „barbarie, simplificatoare şi aspră“, totuşi viaţa noastră nu este legată definitiv de lumea de aici şi, sub pretextul organizării fericirii pământeşti, nu putem amâna la nesfârşit confruntarea cu veşnicia. Suntem cuprinşi de nălucirea unei false aşteptări paradisiace, dar această aşteptare nu este decât „raiul trist“. Or, Evanghelia a tras o linie despărţitoare între comuniunea de iubire şi de suferinţă a creştinului şi strădania omului după fericirea pământească.

Pentru ca „pustia“ acestei lumi să nu ne pustiască inima, trebuie destrămat mai întâi pustiul din noi. Această alungare a pustiului din noi nu se înfăptuieşte prin reforme sau prin revoluţii ideologice, care mai mult ne împiedică să revenim la noi înşine. Pustiirea include distrugerea umanităţii omului, iar nisipurile pustiului nu sunt altceva decât imaginea timpului vieţii noastre pământeşti în risipire, învolburat, dar nemaicurgând ordonat precum în clepsidră. Această clepsidră măsoară trecerea vieţii, împotmolindu-se în propria-i sterilitate.

Avem nevoie de Părinţii pustiei întrucât aceştia poartă în ei înşişi rodnicia viitoarelor „răsăriri în fiinţă“. Ei sunt coloana duhovnicească în jurul căreia timpul îşi recompune în linişte spirala creşterilor esenţiale, aventura libertăţii, „pasiunea imprevizibilului, dăruire arzândă de sine a ceea ce încă nu este, rostire care rosteşte graiul altora“. Sau, cum spune Fericitul Augustin lui Alipius: „Ce mai aşteptăm? Ce înseamnă aceasta? Auzit-ai oare? Oameni fără ştiinţă se scoală şi cuceresc cerul, pe când noi, cu ştiinţa noastră fără inimă, ne tăvălim în carne şi sânge! Oare pentru că ne-au luat-o înainte ne e ruşine să le urmăm pilda sau mai curând pentru că nici nu ne mai e ruşine de a nu merge pe urma lor?“ (Confesiuni VIII).

Părinţii pustiei ne împărtăşesc strategia duhovnicească prin care să ajungem la „ştiinţa cea împreună cu Dumnezeu“, la părticica dumnezeiască aşezată în om (Dorotei din Gaza), la conştiinţă, care este legea firească a fiinţei interioare. Ei ne ajută să înţelegem cum păcatul este un exil din intimitatea cu Dumnezeu, dar şi un exil al omului afară din el însuşi, potrivit cuvintelor psalmistului: la „râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când mi-am adus aminte de Sion“ (Psalmul 136).

Conştiinţa păcatului este urmată de convertirea lăuntrică prin care ne întoarcem la noi înşine, intrând în cămara sufletului. Astfel, Sfântul Isaac Sirul spune: „De îndată ce omul se retrage dintre oameni şi se adună în el însuşi, mişcările căinţei se vor înfăţişa de la sine în mintea sa“ (Cuvântul 65).

Întoarcerea la sine înseamnă întoarcerea la Dumnezeu în lacrimile căinţei şi în nădejdea Învierii. Odată intrat în sine însuşi şi păcatul fiind părăsit, cel care se pocăieşte trebuie să-şi aşeze raţiunea, judecător al faptelor sale, cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiecare din noi să intre în conştiinţa sa şi punând în sine ca un judecător raţiunea, să aducă în faţa ei toate ticăloşiile sale“ (Omilia a 34-a la Ioan 3).

Atât timp cât refuzăm să ne învinuim pe noi înşine şi încercăm să ne justificăm, este cu neputinţă să dobândim căinţa. Mania autojustificării este păcatul lui Adam după cădere, când a încercat să scape de mărturisirea lui şi a transferat asupra Evei întreaga responsabilitate a păcatului lor comun. La rândul ei, Eva l-a învinuit pe şarpe şi nu a cerut iertare. De aceea Părinţii ne îndeamnă: „Întoarce-te, pocăieşte-te, descoperă cele ascunse, spune lui Dumnezeu Celui ce ştie toate: Tu ştii cele ascunse ale mele, Mântuitorul meu şi cântă ca David: Miluieşte-mă după mila Ta“ (Canonul cel Mare, Oda a 7-a, Troparul al XIX-lea).

Un necredincios, ascultând slujbele din Postul Mare, ar putea înţelege că ele reprezintă doar o lamentaţie neputincioasă şi nicidecum semnul supremei bărbăţii a omului care are curajul de a-şi asuma chemarea spre veşnicie a vieţii sale. În acest război nevăzut, libertatea umană este chemată să intre în comunine cu voinţa dumnezeiască prin ascultarea faţă de ea. În Postul Mare, credinciosul se lamentează pentru că nu are nimic bun să Îi ofere lui Dumnezeu: „Nici lacrimi, nici pocăinţă nu am, nici străpungere; ci Tu Însuţi pe acestea dăruieşte-mi-le mie, Mântuitorule, ca un Dumnezeu“ (Canonul cel Mare, Oda a 2-a, Troparul al XXV-lea).

Lacrimile pocăinţei, semnul omului duhovnicesc

Tristeţea poate fi păcat, dar există şi o tristeţe neprihănită care stă la temelia unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu“ (II Cor. 7, 10). Omul se mâhneşte pentru starea decăzută în care se află, îşi plânge păcatele, se întristează de pierderea curăţiei sale de la început şi suferă din pricina depărtării de Dumnezeu. Astfel, se ajunge în starea pe care o descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie: „În cei ce se străduiesc şi afectele devin bune, şi anume când le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti, de pildă întristarea o pot preface în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urmă a păcatului din timpul de aici“.

Este plânsul un semn al slăbiciunii, al lipsei de bărbăţie? Pustnicul Ioan ne învaţă că şi plânsul e de mai multe feluri, distingând trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic şi lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plânge datorită necazurilor, încercărilor şi durerilor acestei vieţi. Omul psihic varsă lacrimi provocate de conştiinţa păcătoşeniei sale, teama de judecată, meditaţie asupra morţii, memoria vie a bunătăţii lui Dumnezeu Cel care a revărsat permanent harul asupra sa, iar el a răspuns în totală contradicţie cu bunătatea dumnezeiască. Lacrimile omului duhovnicesc izvorăsc din imensa bucurie cauzată de meditaţia lui continuă asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a măreţiei dumnezeieşti, a slavei veacului ce va să vină.

„Plângeţi neîncetat“ este cuvântul de ordine al părinţilor pustiei. Pin lacrimi părinţii anahoreţi au transformat natura şi lumea, făcând din deşert un nou paradis, cum cântăm noi în troparele asceţilor: „Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adânc însutit roditoare ai făcut ostenelile tale şi te-ai făcut luminător strălucind prin minuni cuvioase părintele nostru“. Despre Maria Egipteanca spunem în Slava de la vecernie: „curgerile lacrimilor tale au adăpat pustia toată, făcând-o să înflorească pentru noi roadele pocăinţei“.

„Plânsul este un ac de aur al sufletului“

„L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăveşte, şi cel ce doreşte să-şi agonisească fapte bune prin plâns le agoniseşte. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura şi Părinţii noştri, zicând: Plângeţi, căci altă cale decât aceasta nu este.“

În Cuvântul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcuş, intitulat „Despre plânsul de bucurie făcător“, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte“ (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor înseamnă „valorificarea subtilă şi complexă a afectivităţii, a plânsului şi întristării, a sufletului şi lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie şi seninătate lăuntrică“.

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră lacrimile un semn al dobândirii Duhului Sfânt, o consacrare a omului în Duhul Sfânt: „Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, şi curăţeşte murdăria sufletului meu, şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele şi mă fac să strălucesc de sus, pe mine, care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină de relele vieţii“ (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Stăniloae).

Atât Sfântul Ioan Scărarul, căt şi Sfântul Simeon Noul Teolog arată că este necesară o permanentă stare de căinţă, pentru că cel ce nu-şi plânge păcatele zi şi noapte nu va putea vărsa lacrimi nici când se împărtăşeşte. Sfântul Ioan Scărarul arată că „nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat“ (VII, 73). Aceeaşi stare ne învaţă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, când spune: „În absenţa lacrimilor şi a căinţei continue, nici un om nu a fost curăţit vreodată, nici n-a devenit sfânt, nici nu L-a primit pe Duhul Sfânt, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca sălăşluind întru el, nici nu L-a avut niciodată în inima sa“. Şi adaugă: „Atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodată, se umple de uimire şi-l podidesc fără să vrea şi fără durere lacrimile, prin care se curăţeşte ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul în Evanghelie: de nu se va naşte cineva de sus (Ioan 3, 7), spunând «de sus» ar dori să se înţeleagă naşterea din Duhul“.

Asceza, participare la patima lui Hristos

Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naşte din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile şi poftele lui“. Izvorul lacrimilor a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, făcând să înflorească viaţa şi deschizând astfel calea restaurării tuturor celor al căror suflet e secătuit de păcat. Harul străpungerii este rezultatul sinergiei, al împreună-lucrării omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiască, cu planul mântuitor al lui Dumnezeu faţă de om. Străpungerea este, întotdeauna, legată de bucuria eshatologică, în aşa fel încât nu i se pot acorda decât denumiri antinomice, cum ar fi „plânsul de bucurie făcător“ (charopoios penthos) sau „străpungerea bucuroasă-tristă“ (charmolype katanyxis). A petrece astfel întreg Postul Mare ca pe un Paşte neîntrerupt înseamnă a destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veşmântul dumnezeiesc al adevăraţilor creştini, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată nu încetează să preţuiască fiecare zi ca o sărbătoare“ (Scara 7, 38).

Străpungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprimă bine faptul că, din inimă, obârşia şi centrul fiinţei noastre, ţâşnesc lacrimile şi prin ele sufletul şi trupul se reunesc în inimă. Aceste lacrimi reprezintă criteriul principal al discernământului, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc şi duhovnicesc“ (Cuvântul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra păcatului şi înseamnă curăţirea lumii, ele înmoaie asprimea şi lipsa de sensibilitate a sufletului şi din inimă de piatră fac o inimă de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor şi au puterea de a stinge până şi focul gheenei. Cum cântăm în săptămâna a treia din Postul Mare: „Să stingem prin scurgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă“.

Lacrimile şi tristeţea pocăinţei nu sunt o consecinţă a fricii, a angoasei, ci a iubirii desăvârşite care alungă frica. Lacrimile înseamnă întoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, înseamnă lupta pentru a nu uita cine suntem şi pentru ce ne-am născut, lacrimile înseamnă luptă împotriva „tăcerii fiinţei“. Lacrimile sunt anamneza duhovnicească într-o lume lovită de amnezia păcatului: „Ştiu faptele, şi osteneala, şi răbdarea ta… şi că eşti neobosit, dar am împotriva ta că ai uitat iubirea dintâi“.

Ruptura interioară, neliniştea inimii omului până ce se va odihni în Dumnezeu, este preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti. Cum spunea un gânditor creştin, să fim convinşi că vom sluji cu adevărat acestei lumi cu cât ne vom strădui să o vedem într-adevăr la locul ei, aşa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu. Ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, „care niciodată nu cade chiar dacă limbile ne vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica“.

pr. lect. dr. Gheorghe HOLBEA

Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli

2011-03-23T01:39:00.000-07:00

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în 'Duminica Ortodoxiei', este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate

Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.

Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.

În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin

Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi 'Luminare', după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: 'Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!', iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: 'Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?' Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: 'Iertate îţi sunt păcatele tale', pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: 'Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: 'Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!'

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, 'Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre', cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: 'Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune' (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: 'Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu' (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave

Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: 'Îţi sunt iertate păcatele', nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.

Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: 'Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!' Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat 'fiule', ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus 'fiule'. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus 'fiule', după cum i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: 'îndrăzneşte, fiică' (Luca 8, 48) . Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.

Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie

Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.

Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin

[Predica PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)]

Istoricul bisericii cu hramul Sfantul Nicolae din localitatea Lanurile, judetul Buzau

2011-03-07T05:36:00.000-08:00

Situată la 50 de km de municipiul Buzău şi 14 km de municipiul Rm. Sărat, localitatea Lanurile se află poziţionată pe drumul judeţean DJ 203 Rm. Sărat – Făurei, fiind parte integrată a comunei Ziduri. La nord comuna se învecinează cu comunele Grebănu, Valea Râmnicului şi Râmnicelu, la est şi N-E cu comuna Ghergheasa, la S-E cu comuna Cochirleanca, la vest cu comunele Zărneşti şi Poşta Câlnau. De asemenea, există şi legătură CFR cu staţiile de cale ferată la Zoiţa pe ruta Buzău - Rm. Sărat.

Dintr-un istoric al satului redactat de părintele Nicanor Burjaconschi, descoperit in arhiva Bisericii Sfântul Nicolae, a parohiei Lanurile, aflăm că localitatea ar avea o vechime de peste 3 secole. “Din spusele bătrânilor, care au auzit şi ei de la străbunii lor, satul a luat fiinţă în jurul anului 1700. Un străbun de al fostului proprietar al satului, Nicolae Fleva, cu numele de Rurzov a adunat vreo 50 familii de clăcaşi, ca să-şi muncească moşia care până atunci era nelucrată. Creşteau acolo ierburi înalte şi stepă, unde se ascundeau dropiile sălbatice şi alte fiare. Aceşti clăcaşi au fost stabiliti pe malul gârlei unde astăzi este islazul satului, într-un punct numit Soc-arici sau socul cu arici, fiindcă acolo crescuseră nişte soci sălbatici, în care se prăsiseră o mulţime de arici. Clăcaşii şi-au săpat bordeie pe malul gârlei şi au zidit o biserică din bârne tot lângă gârlă. Locul bisericii se mai cunoaşte şi astăzi în islazul satului, unde se află o piatră mare, pe jumătate îngropată în pământ, iar în jurul ei vreo câteva cruci de piatră indică vechiul cimitir. [1] Mai târziu oamenii si-au zidit case din nuiele în locul vechilor bordeie şi astfel a luat fiinţă satul Socariciu, care in jurul anului 1863 număra vreo 100 de familii”.

În 1864, locuitorii satului au fost împroprietăriţi pe pământ boieresc, mulţumită legii lui Alexandru Ioan Cuza din august 1864. Tot în acelaşi an socaricenii au primit şi locuri de casă în vatra actualului sat, lângă locul pentru biserica nouă. Înainte de a se muta în satul nou socaricenii au început construcţia bisericii (1863) din cărămidă, pe care o termină în 1864 şi o învelesc cu şindrilă[2]. Între 1865-1867 se execută lucrări de pictură de către pictorul Teodorescu.

Toate aceste lucrări s-au făcut sub conducerea preotului Nicolae Dumitraşcu, care a fost preot şi la biserica veche, cu binecuvântarea P.S. Dionisie I Romano, Nicolae Fleva fiind ctitor, aşa cum reiese din pisania bisericii (prima pisanie nu s-a păstrat, dar textul ei l-am găsim consemnat de părintele Nicanor B. pe marginea unei coli de hartie a cărei fotografie este anexată prezentului istoric ). Între timp locuitorii, unul câte unul , au început să-şi construiască case în vatra noului sat. Ultimul care s-a mutat din satul vechi în cel nou a fost moş Oprea Bordei, în vârstă de 97 de ani.

Din cauza lipsei documentelor de până la 1920 din arhiva parohiei, nu ştim până în ce an a slujit părintele Nicolae Dumitraşcu şi nici cine i-a urmat. Cert este ca din 1920 până în 1925, acte din arhiva bisericii îl indică ca preot paroh pe părintele Ştefan Nicolaici. Astfel în timpul părintelui Ştefan Nicolaici, mai exact în anul 1921, au loc lucrări de reparaţie a bisericii şi restaurare a picturii de către pictorul Panait cu cheltuiala credincioşilor. Tot in acelaşi an se construieşte în faţă bisericii o clopotniţă din lemn de stejar,pe o suprafata de 20m² tot cu cheltuiala credincioşilor.

În anul 1925 localitatea îşi schimbă numele din Socariciu în Nicolae Fleva, (după numele marelui om politic, ministru pleni potenţiar al României, şi proprietar al moşiei, care le-a luat apărarea ţăranilor de pe moşia sa răsculaţi în timpul revoltei din 1907, pe care i-a eliberat din închisoare), nume pe care îl păstrează până în 1965 cand se schimbă în Lanurile.

Din anul 1926 şi până în octombrie 1941 parohul bisericii din Nicolae Fleva este părintele Bălăiţă Dimitrie. În timpul acestui vrednic slujitor, bisericii îi este adăugat un pritvor şi se fac reparaţii la acoperiş, biserica fiind învelită din nou cu tablă nouă(1930). Cutremurul care loveşte biserica în anul 1940 produce acesteia avarii insemnate mai ales la turlă dar si la pictură şi tencuielile exterioare, in care apar grave fisuri.

Preotul cu cea mai indelungată activitate şi care a rămas adânc întipărit în memoria credincioşilor din parohia Lanurile, a fost părintele Nicanor Burjaconschi. Părintele Nicanor Burjaconschi, a păstorit parohia din noiembrie 1941, până în octombrie 1979 când a fost înlocuit de părintele Băbădie Ştefan. Părintele Nicanor B. nu a avut o pastoraţie usoară; cutremurul care a afectat biserica in 1940, războiul, dar şi stabilizarea au făcut ca biserica să degradeze din ce în ce mai mult. Din procesele verbale de inspecţie reiese că părintele Nicanor a incercat în diverse rânduri să repare Biserica şi clopotniţa, dar din cauza lipsei veniturilor dar şi a lipsei sprijinului credincioşilor loviţi de coloctivizare şi stabilizare, nu a reuşit. Abia in anul 1956 părintele Nicanor reuşeşte să inlocuiască turla, reconstruind-o practice, repară acoperişul şi reinveleşte biserica cu tablă, înlocuind totodată jghiaburile şi burlanele vechi. Reparaţiile se extend şi la clopotniţă, “propriu zis clopotniţa s-a înnoit în proporţie de două treimi şi la pereţi şi la acoperiş”[3]. Stăruinţa părintelui Nicanor nu se opreşte aici, ci activitatea sa administrativ gospodărească se continuă cu renovarea picturii în ulei, tot în anul 1956, pictor fiind Ion Minulescu. În 30 decembrie 1956 părintele Nicanor este ridicat la rangul de iconom în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti de către P.S. Antim Angelescu, ocazie cu care a fost resfinţită pictura Bisericii.[4]

Din anul 1979 şi până în 1989 parohia Lanurile este deservită de preotul Băbădie Stefan. După transferul acestuia parohia rămâne vacantă până în anul 1992 când este numit paroh părintele Manea Aurelian.

Între anii 1992-1993, au loc lucrări de consolidare si reparare a bisericii turnându-se century de beton deasupra ferestrelor şi se schimbă tabla de pe acoperişul bisericii. În anul 1999 se repictează biserica de această dată în tehnica fresco de către pictorul Enache Jenică, cu cheltuiala familiilor Roşca Vasile şi Constantin Cristea.

Începând cu anul 2000 au loc lucrări de extindere a privorului Bisericii, se construieşte o clopotniţă nouă care va primi si un clopot nou, dar şi o cameră praznicală, iar biserica şi cimitirul sunt împrejmuite cu gard de plasă sudată. Tot în timpul părintelui Manea Aurelian se achiziţionează de la familia Banu Calcan un imobil construit in 1956, care primeşte destinaţia de casă parohială.

În anul 2006 părintele Aurelian Manea se transferă la o altă parohie, şi după o vacanţă de 8 luni, din decembrie 2006 este numit paroh părintele Andreiu Cătălin.

Cu binecuvântarea I.P.S. Epifanie Norocel, in primăvara anului 2007 au loc lucrări de renovare la casa parohială aceasta fiind reconstruită în proporţie de 60% şi dotată cu sistem de încălzire centrală şi climatizare, dar şi cu instalaţii sanitare, refăcându-se în totalitate şi circuitul electric. Toate aceste lucrări au fost finanţate de familia Dl. Cristea Constantin.

În anul 2008 sunt accesate fonduri guvernamentale prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte de către preotul Andreiu Cătălin. Se execută astfel următoarele lucrări: se reface în totalitate acoperişul bisericii înlocuindu-se grinzile, asteriala, si tabla, streaşina extinzându-se până la 1,20m; se izolează biserica cu polistiren, după ce în prealabil au fost executate lucrări de reparaţie a tencuielii exterioare; sunt înlocuite ferestrele vechi cu unele noi din stejar triplustratificat cu geam termopan, sunt schimbate şi toate uşile cu unele noi din stejar; duşumeaua veche putrezită pe alocuri este inlocuită cu parchet; iar dejur-împrejurul bisericii se montează un trotuar de pavele. Totodată biserica este dotată cu un sistem de incălzire central (montându-se o centrală pe lemne) şi cu un sistem de climatizare (montându-se 3 aparate de aer condiţionat).

În anul 2009 biserica este infrumuseţată de credincioşi cu două policandre noi şi candele noi. La începutul anului 2010 clopotul vechi s-a spart şi a fost înlocuit cu unul nou de 260 kg.

[1] In zilele noastre din ceea ce relata parintele Nicanor B. nu a mai ramas decat o cruce de piatra

[2] Până în anul 2008 se mai putea vedea in curtea bisericii o groapa imensa folosita pana atunci de locuitorii satului pentru a depozita gunoiul din cimitir, groapă despre care se spunea ca ar fi ramas in urma scoaterii pământului galben folosit la fabricarea caramizilor din care este zidită biserica. Din cauza aspectului urât al acelei gropi pline de gunoaie din mijlocul cimitirului credincioşii din îndemnul părintelui paroh Andreiu Cătălin, şi cu sprijinul logistic al Dl. Constantin Cristea, au curăţat goapa de toate gunoaiele şi apoi au umplut-o cu aproximativ 30 de remorci de pământ nivelând şi infrumuseţând astfel locul.

[3] Proces verbal de inspecţie nr. 7, din 29 mai 1956, întocmit de părintele Gh. Popescu, protoiereu al Raionului Rm Sărat, proces verbal aflat in Registru de inspecţie dintre anii 1948-1978

[4] Proces verbal de inspecţie nr. 18, din 25 iunie 1969, întocmit de părintele Gh. Popescu, protoiereu al Raionului Rm Sărat