Daca exista o calitate morala aproape desconsiderata
si chiar negata astazi, aceea este smerenia. Cultura in care traim ne
insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii
de sine. Aceasta se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic
prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot
timpul "acorda credit" pentru realizarile si faptele bune ale omului.
Smerenia individuala sau comuna, etnica sau nationala- este privita ca
un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.
Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu
acelasi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contributie, orice
"fapta buna", tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat,
sa fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Raspunsul la aceasta
intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o
afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu insusi este smerit! Totusi,
pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa
si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este,
intr-adevar, o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acelei
slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii,
umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem
tendinta de a opune "slava" si "smerenia" - ultima fiind pentru noi un
semn de slabiciune.
Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi
factori ce ne determina sau ar trebui sa ne determine sa ne simtim
smeriti. Aproape ca este imposibil sa "traduci in fapt" omului modern,
hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita
lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar perfect, frumos si bun
este in acelasi timp in mod firesc smerit ; datorita perfectiunii sale
nu necesita in nici un fel "publicitate", slava exterioara sau
"adulare".
Dumnezeu este smerit pentru ca este perfect; smerenia
Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si
bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat
partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este
taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o
bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe
pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un
crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina
intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna,
slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. "Astazi" a spus Hristos
in noaptea supremei Sale smerenii, "Fiul Omului se prea slaveste si
Dumnezeu se preaslaveste in El? Smerenia se invata contemplandu-L pe
Hristos, Care a spus: "invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si
smerit cu inima". In cele din urma smerenia se invata masurand totul
prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este
imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie
al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariserica.
Perioada de post incepe, astfel, printr-o cautare, o rugaciune de smerenie, care este inceputul adevaratei pocainte.
Pentru ca pocainta, mai presus de orice, este o reintoarcere la
adevarata randuiala a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra
lucrarilor divine. Ea este deci inradacinata in smerenie si smerenia -
dumnezeiasca si minunata smerenie - este rodul si sfarsitul pocaintei.
"Sa fugim ... de vorba cea inalta a fariseului", spune Condacul acestei
zile, "si sa invatam inaltimea graiurilor celor smerite ale vamesului
..." Suntem la usile pocaintei si la cel mai solemn moment al
privegherii de Duminica: dupa ce invierea si aratarea lui Hristos au
fost vestite "invierea lui Hristos vazand ..." - cantam pentru prima
data troparele ce ne vor insoti in intregul Post:
"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata; ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un indurat curateste-l cu mila milostivirii tale.
In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.
La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind, spre mila milostivirii tale, ca David strig tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta".
"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata; ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un indurat curateste-l cu mila milostivirii tale.
In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.
La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind, spre mila milostivirii tale, ca David strig tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta".
Parintele Alexander Schmemann
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu